Cum să faci dintr-o zi obișnuită una perfectă

Bine v-am regăsit oameni dragi

În momentul ăsta mă gândeam la ziua aceasta obișnuită, cum arată ea oare? Poate fi clasicul trezit, spălat, mâncat, drumul spre muncă, munca propriu-zisă, prânzul, partea a doua de muncă, drumul spre casă, cina, somnul. Însă pe parcursul zilei pot să apară bucurii, frustrări, frici, vești de diferite tipuri, îți aduci aminte că ai uitat să faci ceva, te deranjază ceva/cineva, tipete/urlete, nemulțumiri, lucruri care nu ies cum vrei, planuri năruite, și tot așa...
   Cum să supraviețuiești unei astfel de zile, să înveți ceva de acolo și să fii fericit?
   Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complex: să trăim fiecare clipă la timpul ei!  Și probabil că am mai scris despre asta, însă o să tot scriu până când o să ajung la convingerea că asta și fac cât pot de des.
   Este așa de ușor să mă las prinsă în vâltoarea vieții și să uit de mine. Uneori mă gândesc și la scopul meu pe Pământ, dar în afară de iubire necondiționată nu găsesc altul. Și atunci prefer să o las baltă :) De asemenea, am observat cumva și o plăcere morbidă de a sta într-o situație care-mi face rău. Acum, de când lucrez cu mine, văd acele situații și rămân uneori perplexă de alegerile pe care le fac. De unde o veni și acest masochism care se manifestă uneori, făcându-mă să-mi privesc viața de pe margine?
   Nu-mi este ușor să stau în prezent. Parcă minții nu-i place acolo! Există mai degrabă preferințe pentru a sta în resentimente și frici, decât în bucuria clipei. Oare se întâmpla asta pentru că aceste sentimente negative reprezintă zona mea de confort? Iată un alt paradox!
   Cum aș putea să fac din bucurie, fericire, iubire, zona mea de confort?
   Lăsând la o parte perfecționismul, nevoia de control (egoismul), cedând acel control unei Puteri Superioare, având ca scop suprem ajutarea celorlalți, iubind cât ne ține să iubim...pot să fie câteva răspunsuri la o întrebare așa de bună. Poate mai adaugați voi alte răspunsuri în comentarii :)
   Trăind clipa prezentă apare acea bucurie în fața a ceea ce ni se întâmplă. Trăim cu recunoștință că avem lumină, apă, pastă de dinți...și nu le mai luăm de-a gata. Putem fi încântați de momentele petrecute alături de cei dragi (copiii sunt o bucurie extraordinară a vieții - să-i privești, să-i asculți, să înveți de la ei, să vezi lumea prin ochii lor), de momentele de muncă în care putem, de asemenea, învăța foarte multe despre noi, despre lume, despre Dumnezeu. Și seara, privind cu recunoștință asupra zilei trecute, să ne luăm lecțiile, să le integrăm, să le aplicăm a doua zi.
   Astfel putem trasforma o zi monotonă într-una magnifică. Dacă voi aveți și alte metode de a ne înmulți zâmbetele zilnice nu ezitați să-mi scrieți. Astfel puteți ajuta și pe altcineva.
   Să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima :) cu înțelepciune, fericire, credință.

   

Cum să facem față amânării

Bine v-am regăsit oameni dragi

De foarte mult timp am început să mă confrunt cu amânarea. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de alte lucruri numai ca să nu mă apuc de învățat pentru examen. M-am gândit că poate fi din cauza fricii de eșec. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre perfecționism. O altă variantă era frica de succes :)
   Oricare ar fi fost motivul apărea această nehotărâre. Incapacitatea de a lua o decizie, de a acționa, era foarte deranjantă și chiar mă ducea spre mâncat compulsiv. Pentru că ce motiv mai bun de amânare este altul decât foamea? Probabil că astfel am început să confund această nevoie de bază cu refugiul. Mâncarea era acolo pentru mine și nu-mi cerea să depun vreun efort, cu posibilitate de anesteziere temporară, de uitare profundă a temerilor, a tuturor sentimentelor de intensitate ridicată, care erau destabilizatoare.
   Într-adevăr, și acum cred că această nehotărâre de a începe un proiect nou este datorată unor frici extrem de puternice care îmi accesează anumite tipare din copilărie. Diferența este că între timp am început să îmi dezvolt alte căi neuronale, care șuntează tiparele vechi. Una dintre acestea este reprezentată de a face un lucru cât de mic în direcția dorită. O acțiune, în defavoarea nonacțiunii, a fugii, care să-mi dea suficientă motivație de a continua cu efort minim.
   Mă gândesc acum că probabil și stima de sine este implicată în acest proces. Și făcând acel pas minuscul ea crește suficient încât să-l pot face și pe al doilea.
   O altă cale pe care o accesez în prezent este să nu mă gândesc prea mult la ce am de făcut. Să evit să mă pierd, ca în trecut, în a face planuri pentru amânarea execuției. Probabil că persoanele cu alt istoric fac asta natural, însă sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine care au nevoie de o încurajare, că se poate.
   Un exemplu de o acțiune înspre direcția dorită este de a îmi pune pixul pe foaie, de a deschide un nou document. Și lăsând la o parte frica de foaia albă, să scriu titlul, un cuvânt. Uneori am impresia că și căutarea bibliografiei pentru un nou proiect este tot o parte a nehotărârii, deși este aparent o etapă necesară. Dacă se prelungește prea mult ajunge să fie mai degrabă o amânare.
   Am observat că în momentul în care fac primul pas și las frica deoparte, Universul mă ajută să fac următorul pas. Și asta mi-aduce aminte de cât de simple par lucrurile după ce le-ai făcut. De multe ori am realizat că în nici un caz nu este atât de complicată situația pe cât am dezvoltat-o eu în mintea mea. Scenarita era un vechi obicei, care încă mai apare dacă îi permit asta. Chiar astăzi mi s-a făcut pielea de găină când în urma unei simple decizii de a merge într-o direcție, de a face acea acțiune mică, am întâlnit exact persoana cu care trebuia să vorbesc, am rezolvat ce aveam de rezolvat, și am putut să trec rapid la următorul pas. Asta mi-a amintit de voia divină. Și mi-am propus să fiu în flux, mai degrabă decât să mă opun lui.
   Voi ce metode aveți de a evita amânarea, nehotărârea, de a trăi frica constructiv? Cred că împreună reușim.
   Să ne auzim cu bine data viitoare, cu noi reușite personale!