Vă salut dragi prieteni
Zilele astea mă întrebam care este realitatea? Sau ce este realitatea? Ultima perioadă a vieții mele a fost dedicată ezoterismului. Mă uitam acum ce înseamnă de fapt ezoterismul :)) Se pare că definiția lui din DEX este legată de transmiterea unei doctrine, unui ritual, etc., numai unui număr restrâns de inițiați. Ce definiție interesantă! Deci asta făceam eu, mă plimbam printre cercurile de inițiați în care mi se transmiteau doctrine...
Am învățat foarte multe în ultimele 6 luni de viață despre spiritualitate, energie, chakre, dimensiuni, fuziuni ale sufletului cu trupul, dumnezeu, divin, despre cum să „plutești”, yoga, și altele. Îmi amintesc acum că făcusem o lista la un moment dat într-unul dintre articole.
Însă, cumva trecând printr-o criză spirituală, mi-am pus aceste 2 întrebări. Nu știu încă răspunsul, și sincer nu știu dacă îl voi afla vreodată. Ce cred că o să știu totuși la un moment dat este realitatea mea. Până la urma este vorba despre cum o percep eu, nu? Și este vorba despre cum mă raportez eu la evenimentele din viața mea. Voi ce părere aveți despre realitatea voastră? Cum este ea?
Sunteți mulțumiți de realitatea voastră?
În ceea ce mă privește, eu sunt mulțumită de realitatea mea, chiar așa cum este ea acum. Mi-ar plăcea să nu existe suferința, durerea, frica, însă ele există. Și în fiecare zi am ocazia să învăț despre ele, să le accept, să le integrez. Și fac atât cât pot, atât cât ține de mine, atât cât pot face astăzi. Și știu că astăzi sunt cea mai bună variantă a mea, și ieri am fost cea mai bună variantă a mea și chiar și mâine o să fiu cea mai bună variantă a mea :) Asta mă liniștește oarecum și mă ajută în drumul meu.
Revenind acum la tot ce am învățat/aflat, nu pot să nu mă intreb dacă toată experiența asta nu este decât o plăsmuire a minții mele (în cazul meu), a minții celorlalți (în cazul lor - „profesorilor”). Mă gândesc că nu poate fi chiar tot o mare șarlatanie, trebuie să existe și un sâmbure de adevăr în asta. Însă, în momentul de față, eu nu pot face distincția între adevăr și falsitate. Așa că, doar îmi propun să aștept. De asemenea, pot spune că nu-mi place să aștept. Dar, cel puțin în acest caz, nu am de ales, și în plus, așteptarea este uneori bună :P
Tu ce părere ai? Este benefic să așteptăm sau nu? Ce să așteptăm? :)) Multe întrebări existențiale, pe care m-am decis astăzi să ți le împărtășesc, ele fiind o parte din mine. Asta apropo de vulnerabilitatea de care vorbeam :)
O după-amiază miraculoasă să avem, zic! :D
Tuesday, June 26, 2018
Friday, June 22, 2018
Noi înșine
Bine v-am regăsit oameni dragi
Citeam ieri o carte („Când mâncarea ține loc de dragoste”, Geneen Roth) și am rămas cu o frază în minte: „Sarcina noastră nu este de-a avea grijă de altcineva, ci de noi înșine”. Și automat asta mă duce cu gândul la mesajul pe care-l primim de fiecare dată atunci când ne urcăm într-un avion, și anume, în cazul unui eveniment în care cad măștile de oxigen, mai întâi să-ți pui ție masca și apoi îi pui masca celui de lângă tine, chiar dacă acesta este copilul tău - aș adauga eu așa :)
Și cu acest gând în minte mă întrebam când/cum am făcut eu asta? Cu siguranță că am avut perioade în care am avut mai multă grijă de altcineva decât de mine, chiar din copilărie, am avut și perioade de egoism, în care mă gândeam numai la mine, dar și perioade de echilibru în care m-am îngrijit de nevoile mele fiind atentă și la nevoile celor din jurul meu.
Și dintre toate aceste variante consider că este important mai degrabă să spun câteva cuvinte despre cum am ajuns la acel echilibru, mai degrabă decât despre celelalte care pot fi cu adevărat mult mai comune.
Din vasta mea experiență de viață :D, am ajuns la concluzia că cel mai important este somnul. Știu cât de greu este să nu poți alege când să dormi, și atunci, sunt mult mai recunoscătoare pentru perioadele în care pot alege să merg la somn când am cea mai mare nevoie ( undeva între orele 22:00-23:00 ). Știu că am grijă de mine atunci când respect orele de somn (când ele depind de mine :) ).
O altă oportunitate de a mă îngriji de propria persoană este să accept ajutorul. Înainte nu știam să primesc. Probabil că nu știam nici să dăruiesc - calitate. Sau dacă o făceam avem sentimente complexe în legătură cu asta. Acum dacă mi se oferă ceva de care consider că am nevoie primesc destul de deschis. Spun destul de deschis pentru că nu sunt perfectă. Chiar dacă înainte poate simțeam vinovăție când primeam ceva, indiferent de ceea ce primeam - compliment, bani, atenție, sprijin în ceva, acum am ajuns la o anumită lejeritate în a primi. Și poate părea trivial, însă vă asigur că nu este.
Vă propun să vă puneți și voi această întrebare:
Știu eu să primesc?
Cum mă simt când primesc?
(Așa cum ne spunea un prieten drag: Dacă cineva ți-ar oferi 1 leu la supermarket deoarece casiera îți cere și tu nu ai, cum ai reacționa?)
De asemenea, timpul de calitate pentru mine este și o modalitate de a mă ajuta pe mine. Spun de calitate pentru că acest timp nu înseamnă timp pe rețelele de socializare, la televizor, unde tendința este tocmai de a fugi de mine. Mă gândesc mai degrabă la a mă plimba cu mine în parc, la a citi o carte care mă ajută, la un masaj, poate la salon (pentru mine asta ar însemna timp pentru mine pentru că nu prea frecventez saloanele :) ).
Numiți voi ce înseamnă timp de calitate pentru voi!
Ca să închei apoteotic - bea apă! Asta îmi spun atunci când îmi trece gândul că mi-e sete și eu tot amân momentul. Așa că, în acest moment, mă duc să beau niște apă :P
Vă îmbrățișez cu drag până data viitoare când ne auzim!
Citeam ieri o carte („Când mâncarea ține loc de dragoste”, Geneen Roth) și am rămas cu o frază în minte: „Sarcina noastră nu este de-a avea grijă de altcineva, ci de noi înșine”. Și automat asta mă duce cu gândul la mesajul pe care-l primim de fiecare dată atunci când ne urcăm într-un avion, și anume, în cazul unui eveniment în care cad măștile de oxigen, mai întâi să-ți pui ție masca și apoi îi pui masca celui de lângă tine, chiar dacă acesta este copilul tău - aș adauga eu așa :)
Și cu acest gând în minte mă întrebam când/cum am făcut eu asta? Cu siguranță că am avut perioade în care am avut mai multă grijă de altcineva decât de mine, chiar din copilărie, am avut și perioade de egoism, în care mă gândeam numai la mine, dar și perioade de echilibru în care m-am îngrijit de nevoile mele fiind atentă și la nevoile celor din jurul meu.
Și dintre toate aceste variante consider că este important mai degrabă să spun câteva cuvinte despre cum am ajuns la acel echilibru, mai degrabă decât despre celelalte care pot fi cu adevărat mult mai comune.
Din vasta mea experiență de viață :D, am ajuns la concluzia că cel mai important este somnul. Știu cât de greu este să nu poți alege când să dormi, și atunci, sunt mult mai recunoscătoare pentru perioadele în care pot alege să merg la somn când am cea mai mare nevoie ( undeva între orele 22:00-23:00 ). Știu că am grijă de mine atunci când respect orele de somn (când ele depind de mine :) ).
O altă oportunitate de a mă îngriji de propria persoană este să accept ajutorul. Înainte nu știam să primesc. Probabil că nu știam nici să dăruiesc - calitate. Sau dacă o făceam avem sentimente complexe în legătură cu asta. Acum dacă mi se oferă ceva de care consider că am nevoie primesc destul de deschis. Spun destul de deschis pentru că nu sunt perfectă. Chiar dacă înainte poate simțeam vinovăție când primeam ceva, indiferent de ceea ce primeam - compliment, bani, atenție, sprijin în ceva, acum am ajuns la o anumită lejeritate în a primi. Și poate părea trivial, însă vă asigur că nu este.
Vă propun să vă puneți și voi această întrebare:
Știu eu să primesc?
Cum mă simt când primesc?
(Așa cum ne spunea un prieten drag: Dacă cineva ți-ar oferi 1 leu la supermarket deoarece casiera îți cere și tu nu ai, cum ai reacționa?)
De asemenea, timpul de calitate pentru mine este și o modalitate de a mă ajuta pe mine. Spun de calitate pentru că acest timp nu înseamnă timp pe rețelele de socializare, la televizor, unde tendința este tocmai de a fugi de mine. Mă gândesc mai degrabă la a mă plimba cu mine în parc, la a citi o carte care mă ajută, la un masaj, poate la salon (pentru mine asta ar însemna timp pentru mine pentru că nu prea frecventez saloanele :) ).
Numiți voi ce înseamnă timp de calitate pentru voi!
Ca să închei apoteotic - bea apă! Asta îmi spun atunci când îmi trece gândul că mi-e sete și eu tot amân momentul. Așa că, în acest moment, mă duc să beau niște apă :P
Vă îmbrățișez cu drag până data viitoare când ne auzim!
Thursday, June 21, 2018
Conștientizări și întrebări
Salutare oameni buni
Ieri vorbeam cu câtiva oameni dragi mie despre conștientizări și despre întrebări. Stabilisem ca fiecare dintre noi să ne punem o întrebare la care poate vom găsi un răspuns la acea întâlnire sau poate ne vom autorăspunde printr-o conștientizare. Sincer, n-am simțit să-mi pun nici o întrebare. M-am întrebat singură de ce oare? Pentru că în ultimele luni din viața mea mi-am pus sute de întrebări, la care am primit răspuns într-un fel sau altul. Uneori am primit un răspuns foarte important pentru mine, alteori am primit drept răspuns ce vroiam să aud, iar în anumite cazuri am primit un răspuns combinat.
Încă consider că este important să ne punem întrebări, cred că asta ne ajută în evoluția noastră personală, însă uneori este chiar în regulă să nu am nici o întrebare. Spun asta pentru că ajunsesem să cred contrariul la un moment dat în acest an. Iar acum, m-am relaxat și în acest plan.
Și apropo de conștientizări, unele dintre cele mai puternice au fost:
- comportamentul meu influențează și comportamentul celor din jurul meu, și aici mă refer la ambele variante: anumite obiceiuri de gândire negativă îmi aduc un răspuns defavorabil, pe când o conduită binevoitoare produce acțiuni călduroase din partea celorlați. Chiar și această conștientizare nu este o regulă! Dar în general așa am observat. În consecință, dacă acum cineva îmi răspunde într-un mod neprietenos încep să mă întreb cu ce din mine am provocat acea reacție? Și de aici putem divaga în foarte multe direcții, însă aleg să mă opresc aici, și să vă las și pe voi să vă puneți ce întrebări considerați că aveți nevoie în momentul acesta;
- fără așteptări, este o altă conștientizare. Aici m-am gândit mai mult la reacțiile fiului meu, de la care probabil că inconștient sau nu așteptam ceva. În momentul în care am putut lăsa lucrurile să decurgă în voia lor am primit foarte multe, mult mai multe decât mă așteptam vreodată să primesc (sau să mai primesc!);
- că îmi face bine să merg pe jos. Am tendința să uit asta și să mă las cuprinsă de vârtejul amețitor al vieții cotidiene. Și aici mă refer la acea alergare continuă, uneori fără întrerupere, fără oprire...!!! Asta așa ca să subliniez și pentru mine, ca un fel de autoatenționare.
- un nou mod de gândire. Se pare că mai nou am început cumva să integrez acest concept de afirmații pozitive, în sensul că încă mai am tendința de a îmi spune lucruri negative, însă imediat reformulez ce spun. Iar asta este o treaptă nouă în evoluția mea de care sunt foarte mândră și recunoscătoare.
Momentan, o să închei aici conștientizările. Însă lista rămânde deschisă, și chiar vă invit să împărtășiți și voi din conștientizările și întrbările pe care vi le adresați.
Să avem o zi magnifică în continuare!
Ieri vorbeam cu câtiva oameni dragi mie despre conștientizări și despre întrebări. Stabilisem ca fiecare dintre noi să ne punem o întrebare la care poate vom găsi un răspuns la acea întâlnire sau poate ne vom autorăspunde printr-o conștientizare. Sincer, n-am simțit să-mi pun nici o întrebare. M-am întrebat singură de ce oare? Pentru că în ultimele luni din viața mea mi-am pus sute de întrebări, la care am primit răspuns într-un fel sau altul. Uneori am primit un răspuns foarte important pentru mine, alteori am primit drept răspuns ce vroiam să aud, iar în anumite cazuri am primit un răspuns combinat.
Încă consider că este important să ne punem întrebări, cred că asta ne ajută în evoluția noastră personală, însă uneori este chiar în regulă să nu am nici o întrebare. Spun asta pentru că ajunsesem să cred contrariul la un moment dat în acest an. Iar acum, m-am relaxat și în acest plan.
Și apropo de conștientizări, unele dintre cele mai puternice au fost:
- comportamentul meu influențează și comportamentul celor din jurul meu, și aici mă refer la ambele variante: anumite obiceiuri de gândire negativă îmi aduc un răspuns defavorabil, pe când o conduită binevoitoare produce acțiuni călduroase din partea celorlați. Chiar și această conștientizare nu este o regulă! Dar în general așa am observat. În consecință, dacă acum cineva îmi răspunde într-un mod neprietenos încep să mă întreb cu ce din mine am provocat acea reacție? Și de aici putem divaga în foarte multe direcții, însă aleg să mă opresc aici, și să vă las și pe voi să vă puneți ce întrebări considerați că aveți nevoie în momentul acesta;
- fără așteptări, este o altă conștientizare. Aici m-am gândit mai mult la reacțiile fiului meu, de la care probabil că inconștient sau nu așteptam ceva. În momentul în care am putut lăsa lucrurile să decurgă în voia lor am primit foarte multe, mult mai multe decât mă așteptam vreodată să primesc (sau să mai primesc!);
- că îmi face bine să merg pe jos. Am tendința să uit asta și să mă las cuprinsă de vârtejul amețitor al vieții cotidiene. Și aici mă refer la acea alergare continuă, uneori fără întrerupere, fără oprire...!!! Asta așa ca să subliniez și pentru mine, ca un fel de autoatenționare.
- un nou mod de gândire. Se pare că mai nou am început cumva să integrez acest concept de afirmații pozitive, în sensul că încă mai am tendința de a îmi spune lucruri negative, însă imediat reformulez ce spun. Iar asta este o treaptă nouă în evoluția mea de care sunt foarte mândră și recunoscătoare.
Momentan, o să închei aici conștientizările. Însă lista rămânde deschisă, și chiar vă invit să împărtășiți și voi din conștientizările și întrbările pe care vi le adresați.
Să avem o zi magnifică în continuare!
Tuesday, June 19, 2018
Sincronicitate
Bine v-am regăsit prieteni dragi
Astăzi îmi doresc să scriu câte ceva despre sincronicitate, cumva legat de întâmplările petrecute în această zi. A fost una din acele zile în care totul se leagă la minut, fară ca eu să fac ceva în mod special. De fapt, consider că succesul a venit tocmai prin predarea zilei unei Puteri Superioare mie, într-un mod inconștient. Și doar am spus, acum am de făcut asta și apoi poate ajung să fac astalaltă. De asta s-ar putea să nu am timp, dar dacă mi-ar ieși aș fi foarte încântată. Și la finalul zilei au ieșit toate. Am avut și momente de îndoială, scurte ce-i drept, de genul ce caut eu aici, când puteam să fiu dincolo, unde m-aș fi simțit cu siguranță mult mai bine. Dar mi-am adus aminte să fiu prezentă și atât. Și „această prezență mi-a adus” multitudinea de sincronicități.
Sunt convinsă că și vouă vi s-au întâmplat să se lege lucrurile unele după altele, chiar și până în detalii de genul semafoare pe verde exact atunci când treceai (așa cum mi s-a întâmplat mie astăzi), și metrou ajuns în stație exact când coborai, sau să întâlnești exact persoana cu care aveai nevoie să te vezi sau să vorbești cu cea/cel cu care aveai nevoia cea mai mare să vorbești chiar dacă tu nu știai asta încă, sau să fii atât de obosit încât să ți se spună - hai că vin să te iau în 15 minute, și mult mai multe și toate la un loc :) Sună magnific, nu-i așa?
Sunt convinsă, de asemenea, că ați avut și zile în care puține s-au legat. Și acum mă întrebam: Oare nu din cauza dorinței prea mari de control? Oare nu am încercat eu să controlez totul până la cel mai mic detaliu în trecut și m-am frustrat maxim când nu mi-a ieșit?
Iată cum, trăind doar în clipa prezentă, fără așteptări, doar cu anumite perspective, ajunge până la urmă să se „autoîmplinească” ceea ce-ți propui. Bineînțeles că am făcut și eu ceva, căci dacă stăteam în pat toată ziua, nu aș fi putut fi în mai multe locuri în același timp, nu-i așa? :)
Acum mă gândeam că totul sună atât de banal, dar atât de banal de adevărat, încât este suficient. Totul vorbește de la sine.
Acum în prag se noapte vă doresc numai gânduri de pace și liniște!
Astăzi îmi doresc să scriu câte ceva despre sincronicitate, cumva legat de întâmplările petrecute în această zi. A fost una din acele zile în care totul se leagă la minut, fară ca eu să fac ceva în mod special. De fapt, consider că succesul a venit tocmai prin predarea zilei unei Puteri Superioare mie, într-un mod inconștient. Și doar am spus, acum am de făcut asta și apoi poate ajung să fac astalaltă. De asta s-ar putea să nu am timp, dar dacă mi-ar ieși aș fi foarte încântată. Și la finalul zilei au ieșit toate. Am avut și momente de îndoială, scurte ce-i drept, de genul ce caut eu aici, când puteam să fiu dincolo, unde m-aș fi simțit cu siguranță mult mai bine. Dar mi-am adus aminte să fiu prezentă și atât. Și „această prezență mi-a adus” multitudinea de sincronicități.
Sunt convinsă că și vouă vi s-au întâmplat să se lege lucrurile unele după altele, chiar și până în detalii de genul semafoare pe verde exact atunci când treceai (așa cum mi s-a întâmplat mie astăzi), și metrou ajuns în stație exact când coborai, sau să întâlnești exact persoana cu care aveai nevoie să te vezi sau să vorbești cu cea/cel cu care aveai nevoia cea mai mare să vorbești chiar dacă tu nu știai asta încă, sau să fii atât de obosit încât să ți se spună - hai că vin să te iau în 15 minute, și mult mai multe și toate la un loc :) Sună magnific, nu-i așa?
Sunt convinsă, de asemenea, că ați avut și zile în care puține s-au legat. Și acum mă întrebam: Oare nu din cauza dorinței prea mari de control? Oare nu am încercat eu să controlez totul până la cel mai mic detaliu în trecut și m-am frustrat maxim când nu mi-a ieșit?
Iată cum, trăind doar în clipa prezentă, fără așteptări, doar cu anumite perspective, ajunge până la urmă să se „autoîmplinească” ceea ce-ți propui. Bineînțeles că am făcut și eu ceva, căci dacă stăteam în pat toată ziua, nu aș fi putut fi în mai multe locuri în același timp, nu-i așa? :)
Acum mă gândeam că totul sună atât de banal, dar atât de banal de adevărat, încât este suficient. Totul vorbește de la sine.
Acum în prag se noapte vă doresc numai gânduri de pace și liniște!
Monday, June 18, 2018
Poveste
Mă bucur să vă regăsesc cu bine oameni dragi
Sunt atât de entuziasmată! Parcă am făcut cea mai mare descoperire despre mine. Parcă și inima îmi bate mai repede extraziată. Dacă vă întrebați ce a luat foc :)) - cred că mintea :P
Astăzi am petrecut clipe minunate alături de fiul meu Victor. Pentru noi el reprezintă într-adevăr o victorie. Atât de multe învățăm de la el în fiecare zi, dacă suntem suficient de deschiși să facem asta! Și pentru că a fost o zi plină în gospodărie, în timpul unui exercițiu de concetrare pe ceva ce-mi capta destul de multă atenție a „apărut” o voce. Mă gândeam „ce i-o fi venit tocmai acum să apară”? Îmi trecuseră prin minte niște evenimente puțin traumatizante din trecut, însă nu le acordasem așa o atenție deosebită. Se pare totuși că mintea nu mi le adusese degeaba la suprafață. „Ea dorea să-mi transmită ceva”. Și apoi încet încet au început...„injuriile”, criticile, de asta am denumit-o vocea critică sau vocea autoritații (vocea autoritară), pentru că ea îmi „aducea” critici, evident neconstructive, într-o formă autoritară. Chiar mă gândeam dacă nu cumva este și masculină :)) - că doar suntem învățați că în general autoritatea este masculină :)
În fine, nici nu conteaza, până la urmă „era doar o voce acolo care zicea și ea ceva”, parcă vroia să fie băgată în seamă, căci fusese ignorată cam mult timp .
V-am ținut destul așa în punctul culminant. Să vă „dezvălui” și soluția la povestea narată. Soluția este ... tam tam param pam pam ... (așa e când te joci mult cu copii, începi să ți-l descoperi pe cel interior :P) ODIHNA.
Când am văzut eu că așa nu se mai poate, m-am gândit că ar fi timpul să fac ce face și copilul meu la prânz - chiar dacă nu mai era chiar prânzul - și anume să mă odihnesc un pic. Așa că m-am așezat în pat și nu mi-am propus să dorm (că și asta e altă poveste - „cum să dormi când ai atâtea de făcut”), ci doar să mă odihnesc un pic.
Ca să vezi, după o perioadă de liniște, chiar „a venit” LINIȘTEA. Ce de ghilimele într-un text atât de scurt, dar plin de învățăminte, zic eu :)
Deci, iată cum am aflat despre mine ceva extrem de important. Ca să-mi liniștesc mintea critică autoritară am nevoie de odihnă și totul se rezolvă de la sine. Iată și partea pozitivă a minții critice (pentru că terapeutul meu îmi spunea mereu că orice vine are și o parte pozitivă pe care dacă o aflăm o să ne fie de mare ajutor).
Acestea fiind spune, înapoi la treabă :) Mai cu spor acum după odihnă.
Pupici dulci ca pentru fiul meu vă transmit!
Sunt atât de entuziasmată! Parcă am făcut cea mai mare descoperire despre mine. Parcă și inima îmi bate mai repede extraziată. Dacă vă întrebați ce a luat foc :)) - cred că mintea :P
Astăzi am petrecut clipe minunate alături de fiul meu Victor. Pentru noi el reprezintă într-adevăr o victorie. Atât de multe învățăm de la el în fiecare zi, dacă suntem suficient de deschiși să facem asta! Și pentru că a fost o zi plină în gospodărie, în timpul unui exercițiu de concetrare pe ceva ce-mi capta destul de multă atenție a „apărut” o voce. Mă gândeam „ce i-o fi venit tocmai acum să apară”? Îmi trecuseră prin minte niște evenimente puțin traumatizante din trecut, însă nu le acordasem așa o atenție deosebită. Se pare totuși că mintea nu mi le adusese degeaba la suprafață. „Ea dorea să-mi transmită ceva”. Și apoi încet încet au început...„injuriile”, criticile, de asta am denumit-o vocea critică sau vocea autoritații (vocea autoritară), pentru că ea îmi „aducea” critici, evident neconstructive, într-o formă autoritară. Chiar mă gândeam dacă nu cumva este și masculină :)) - că doar suntem învățați că în general autoritatea este masculină :)
În fine, nici nu conteaza, până la urmă „era doar o voce acolo care zicea și ea ceva”, parcă vroia să fie băgată în seamă, căci fusese ignorată cam mult timp .
V-am ținut destul așa în punctul culminant. Să vă „dezvălui” și soluția la povestea narată. Soluția este ... tam tam param pam pam ... (așa e când te joci mult cu copii, începi să ți-l descoperi pe cel interior :P) ODIHNA.
Când am văzut eu că așa nu se mai poate, m-am gândit că ar fi timpul să fac ce face și copilul meu la prânz - chiar dacă nu mai era chiar prânzul - și anume să mă odihnesc un pic. Așa că m-am așezat în pat și nu mi-am propus să dorm (că și asta e altă poveste - „cum să dormi când ai atâtea de făcut”), ci doar să mă odihnesc un pic.
Ca să vezi, după o perioadă de liniște, chiar „a venit” LINIȘTEA. Ce de ghilimele într-un text atât de scurt, dar plin de învățăminte, zic eu :)
Deci, iată cum am aflat despre mine ceva extrem de important. Ca să-mi liniștesc mintea critică autoritară am nevoie de odihnă și totul se rezolvă de la sine. Iată și partea pozitivă a minții critice (pentru că terapeutul meu îmi spunea mereu că orice vine are și o parte pozitivă pe care dacă o aflăm o să ne fie de mare ajutor).
Acestea fiind spune, înapoi la treabă :) Mai cu spor acum după odihnă.
Pupici dulci ca pentru fiul meu vă transmit!
Sunday, June 17, 2018
Conectare
Salutare tuturor
Îmi doresc să mențion o oarecare conectare cu voi, așa că am decis să scriu câteva rânduri chiar despre asta. Când spun despre asta, mă refer la conectare. Astăzi stăteam pe o semicanapea afară, dacă se poate numi așa, și priveam în jurul meu în timp ce navigam pe internet. Și am simțit deconectare. Copilul meu se juca cu tatăl lui/soțul meu (nu știu de ce am adaugat și asta - așa mi-a venit) în curte și eu eram undeva în spatele ecranului. Chiar dacă în mintea mea eram conectată cu sute de persoane, de fapt nu eram, sau oricum nu eram conectată cu cele mai importante persoane din viața mea :) Mi-era lene să mă ridic, să smulg și eu buruieni, mi-era așa de „bine” acolo pe canapea. La un moment dat am decis totuși să fac și eu ce făceau ei. Și atunci totul s-a schimbat. M-am conectat. La mine, la ei, la natură, la prezent. A fost cea mai bună decizie a mea pe ziua asta.
Este incredibil cum o acțiune atât de „nesemnificativă” este atât de „transformatoare” (zâmbeam acum cu gândul la unii dintre preferații mei - „Transformers”). A fost suficient să închid leptopul, să mă ridic și să smulg câteva buruieni și gata, m-am schimbat într-o altă persoană, am avut o altă perspectivă, am avut alte sentimente, emoții, m-am raportat altfel la ziua care începuse.
Această conectare a continuat apoi și în modul de comunicare mai atent și mai prezent cu ceilalți, și în modul de alimentație, și în planurile zilei.
Nu pot decât să vă provoc să „vă ridicați”, „închideți telefon/leptop/TV...”, CONECTAȚI-VĂ!
Este magic și merită!
Îmi doresc să mențion o oarecare conectare cu voi, așa că am decis să scriu câteva rânduri chiar despre asta. Când spun despre asta, mă refer la conectare. Astăzi stăteam pe o semicanapea afară, dacă se poate numi așa, și priveam în jurul meu în timp ce navigam pe internet. Și am simțit deconectare. Copilul meu se juca cu tatăl lui/soțul meu (nu știu de ce am adaugat și asta - așa mi-a venit) în curte și eu eram undeva în spatele ecranului. Chiar dacă în mintea mea eram conectată cu sute de persoane, de fapt nu eram, sau oricum nu eram conectată cu cele mai importante persoane din viața mea :) Mi-era lene să mă ridic, să smulg și eu buruieni, mi-era așa de „bine” acolo pe canapea. La un moment dat am decis totuși să fac și eu ce făceau ei. Și atunci totul s-a schimbat. M-am conectat. La mine, la ei, la natură, la prezent. A fost cea mai bună decizie a mea pe ziua asta.
Este incredibil cum o acțiune atât de „nesemnificativă” este atât de „transformatoare” (zâmbeam acum cu gândul la unii dintre preferații mei - „Transformers”). A fost suficient să închid leptopul, să mă ridic și să smulg câteva buruieni și gata, m-am schimbat într-o altă persoană, am avut o altă perspectivă, am avut alte sentimente, emoții, m-am raportat altfel la ziua care începuse.
Această conectare a continuat apoi și în modul de comunicare mai atent și mai prezent cu ceilalți, și în modul de alimentație, și în planurile zilei.
Nu pot decât să vă provoc să „vă ridicați”, „închideți telefon/leptop/TV...”, CONECTAȚI-VĂ!
Este magic și merită!
Saturday, June 16, 2018
Vulnerabilitate
Bine v-am regăsit oameni frumoși
Pentru că astăzi a fost o zi plină și agitantă pentru mine m-am gândit să scriu câte ceva despre predare. Azi am observat că este foarte ușor să intru în vârtejul amețitor al vieții cotidiene, în alergarea fără oprire în diverse și variate direcții, exact cum sunt cel mai bine obișnuită. Fuga de mine, fuga de ceilalți, fuga de viață... Oare unde fug/fugim atât? Ce miraj este atât de îmbietor încât mă face să mă pierd atât de ușor? A fost interesant să mă observ cum mă ambalam într-o anumită direcție, apoi mă „dezumflam” după ce realizam asta. Și acest proces de ambalare/detașare a continuat toată ziua. Deja pe la jumătatea zilei începusem să mă simt obosită. Și aici e o situație despre care doar o să amintesc, și anume de modul în care obișnuiesc să trag de mine de la starea de oboseală până la o stare de epuizare. Mă întreb uneori când voi ajunge la acea stare de detașare „permanentă”?! Voi ajunge vreodată?
În fine, până la iluminare :)), a fost interesant doar să mă observ în stadiul actual de acțiune și cred că pot face mai bine pentru mine dacă vreau. Însă e și ceva acolo care-mi place, deoarece mențin încă acest comportament. Cred că găsesc un oarecare amuzament acolo, o poftă de ... durere ... poate, un fel de masochism. Sau poate e doar zona mea de comfort din care îmi este teamă să ies :)
Orice ar fi, acum îmi permit să fiu vulnerabilă, să accept ziua așa cum a fost ea, cu bune și cu și mai bune :D ca să păstrez o notă de optimism, o zi așa cum mi-am ales-o eu să fie. Spun asta pentru că am avut momente „critice” în care am optat pentru relaxare și binedispoziție, chiar dacă mai aveam și varianta inițială de iritare, critică, comentarii nepotrivite, ridicarea tonului, schimbarea poziției corpului înspre „atacarea agresorului imaginar”.
Acele clipe de detașare mi-au permis să mă bucur cu adevărat de prezența mea în locul respectiv, de prezența celorlați, de ceea ce se petrecea acolo, mai bine spus să fiu prezentă.
Ce lucru minunat să văd aceste lecții ale vieții, și mi-am dorit să vă împărtășesc și vouă asta pentru că și eu uit de multe ori să trăiesc în momentul/clipa prezent(ă). Și consider că este o bună aducere aminte să DESCHIDEM OCHII. Când deschid ochii chiar văd, doar că tendința mea este să stau cu ei întredeschiși.
Mmm, oare este mai obositor să țin ochii închiși/întredeschiși sau mai degrabă deschiși?
Pentru mine este o intrebare foarte bună, aproape retorică, și spun aproape pentru că îmi place să-i țin închiși, în zona mea de confort - acolo știu sigur ce se întâmplă. Sau știu eu oare?
Vă mulțumesc pentru suport! Este plăcut să vorbesc cu voi despre mine, să fiu vulnerabilă. Nu mi-a fost ușor să-mi accept această vulnerabilitate. Am ascuns-o de văzul tuturor, inclusiv al meu, cât am putut eu de bine, până într-o zi când vorbind despre mine am putut să spun cu voce tare într-un grup de suport: „Dana, este în regulă să fii vulnerabilă!” Viața mea s-a schimbat în bine de atunci.
Îmi doresc asta și pentru voi! O noapte minunată cu vise calde, blânde, înțelepte, asta așa ca să nu spun umede :P
Vă pup cu dragoste și vă transmit pacea din inima mea!
Pentru că astăzi a fost o zi plină și agitantă pentru mine m-am gândit să scriu câte ceva despre predare. Azi am observat că este foarte ușor să intru în vârtejul amețitor al vieții cotidiene, în alergarea fără oprire în diverse și variate direcții, exact cum sunt cel mai bine obișnuită. Fuga de mine, fuga de ceilalți, fuga de viață... Oare unde fug/fugim atât? Ce miraj este atât de îmbietor încât mă face să mă pierd atât de ușor? A fost interesant să mă observ cum mă ambalam într-o anumită direcție, apoi mă „dezumflam” după ce realizam asta. Și acest proces de ambalare/detașare a continuat toată ziua. Deja pe la jumătatea zilei începusem să mă simt obosită. Și aici e o situație despre care doar o să amintesc, și anume de modul în care obișnuiesc să trag de mine de la starea de oboseală până la o stare de epuizare. Mă întreb uneori când voi ajunge la acea stare de detașare „permanentă”?! Voi ajunge vreodată?
În fine, până la iluminare :)), a fost interesant doar să mă observ în stadiul actual de acțiune și cred că pot face mai bine pentru mine dacă vreau. Însă e și ceva acolo care-mi place, deoarece mențin încă acest comportament. Cred că găsesc un oarecare amuzament acolo, o poftă de ... durere ... poate, un fel de masochism. Sau poate e doar zona mea de comfort din care îmi este teamă să ies :)
Orice ar fi, acum îmi permit să fiu vulnerabilă, să accept ziua așa cum a fost ea, cu bune și cu și mai bune :D ca să păstrez o notă de optimism, o zi așa cum mi-am ales-o eu să fie. Spun asta pentru că am avut momente „critice” în care am optat pentru relaxare și binedispoziție, chiar dacă mai aveam și varianta inițială de iritare, critică, comentarii nepotrivite, ridicarea tonului, schimbarea poziției corpului înspre „atacarea agresorului imaginar”.
Acele clipe de detașare mi-au permis să mă bucur cu adevărat de prezența mea în locul respectiv, de prezența celorlați, de ceea ce se petrecea acolo, mai bine spus să fiu prezentă.
Ce lucru minunat să văd aceste lecții ale vieții, și mi-am dorit să vă împărtășesc și vouă asta pentru că și eu uit de multe ori să trăiesc în momentul/clipa prezent(ă). Și consider că este o bună aducere aminte să DESCHIDEM OCHII. Când deschid ochii chiar văd, doar că tendința mea este să stau cu ei întredeschiși.
Mmm, oare este mai obositor să țin ochii închiși/întredeschiși sau mai degrabă deschiși?
Pentru mine este o intrebare foarte bună, aproape retorică, și spun aproape pentru că îmi place să-i țin închiși, în zona mea de confort - acolo știu sigur ce se întâmplă. Sau știu eu oare?
Vă mulțumesc pentru suport! Este plăcut să vorbesc cu voi despre mine, să fiu vulnerabilă. Nu mi-a fost ușor să-mi accept această vulnerabilitate. Am ascuns-o de văzul tuturor, inclusiv al meu, cât am putut eu de bine, până într-o zi când vorbind despre mine am putut să spun cu voce tare într-un grup de suport: „Dana, este în regulă să fii vulnerabilă!” Viața mea s-a schimbat în bine de atunci.
Îmi doresc asta și pentru voi! O noapte minunată cu vise calde, blânde, înțelepte, asta așa ca să nu spun umede :P
Vă pup cu dragoste și vă transmit pacea din inima mea!
Friday, June 15, 2018
Aici și Acum
Hei hei, bună să vă fie inima :D
Astăzi m-am gândit să vă împărtășesc o metodă pe care eu o folosesc pentru a sta în prezent, în Aici și Acum. O să încep cu un exemplu comun, care poate fi găsit în aproape fiecare gospodărie, și anume spălatul vaselor. Știu că acum din ce în ce mai multă lume utilizează o mașină de spălat vase, însă nu este relevant. Acest model poate fi extins pentru orice am face. Și pentru că-mi place să fiu directă este vorba despre prezență în „totalitate” în ceea ce fac. În totalitate nu este modul acela perfecționist, ci mai degrabă cu înțelesul de cât pot eu de bine :)
Prin urmare, spălam astăzi vasele (și sincer este una dintre activitățile din gospodărie care îmi place cel mai puțin) și râuri de gânduri au apărut. Obișnuiam să le dau frâu liber să zburde nestingherite, că doar activitatea de spălat vase pentru mine (ca și călcatul, datul cu aspiratorul, uitatul la TV) era o perioadă de „brainwashing” (spălare a creierului/adormire a conștientului). Acum însă „am făcut” pe observatorul. Și ce credeți că am constatat? (Vă provoc și pe voi să vă observați în astfel de activități!) Am remarcat cum starea mea de bine (eram cu zâmbetul pe buze, mă simțeam bine) începe să se deterioreze încetul cu încetul, colțurile gurii se lăsau lent în jos, parcă o stare de agitație mă pândea după colț, fricile de abia așteptau să mă cuprindă într-o „îmbrațișare strânsă”.
Ce am mai observat? O stare de nemulțumire își făcea și ea apariția, blamare, iritabilitate (și de genul mișcat de pe un picior pe altul)....și postura se schimba pe neașteptate - dintr-una cu capul sus, coloana dreaptă, nu știu dacă să adaug sau nu „și cu pieptul în față” :)) , într-una cu capul plecat (mult mai plecat decât aveam nevoie să văd vasele :P), rotunjirea spatelui, încordare - mai ales în umeri și între umeri, dar și în zona abdominală - pe unde am observat că simt în general furia, frica, neliniștea. Hmmm...și când scriu acum realizez cât de multe s-au întâmplat în 10 minute, și sunt convinsă că nu am observat chiar tot.
Realizând acestea AM ALES să revin la starea inițială, colțul gurii ridicat, fără presiune, gândurile le-am etichetat cu „GÂND” așa cum am mai scris și într-un „articol” anterior. Am devenit atentă la detaliile de pe farfurii, de pe tacâmuri, la resturile de mâncare din oala de ciorbă, la tot ceea ce făceam, în limitele mele. Și atunci starea de anxietate, și tot ce ar fi vrut să mă cuprindă în acel moment comun de spălat vasele s-a dispersat. Și mi-am propus să fac cât pot eu de bine și atât. M-am gândit: „Și dacă nu mai vreau să spăl vase, și asta este în regulă”. Și pentru că mi-am permis să mă relaxez, și să văd că am cu adevărat posibilitatea să aleg ce să fac în acel moment - ce consider eu că este mai bine pentru mine - mi-a fost drag să spăl acele vase, într-o manieră cât se poate de relaxată, prezentă, cu o ușoară bucurie că fac asta pentru mine, și că spălând acele vase starea mea se va îmbunătăți și mai mult.
Și apoi mi-am adus aminte ce mult îmi place să ascult muzică așa că AM ALES să fac asta.
Ce am învățat de aici? Ce ați învățat voi de aici? Fiecare cred că învață ce are de învățat și atât! Nu este o regulă, nu trebuie să fie aceeași chestie, doar ne luăm ce avem nevoie să evoluăm; sau poate că nu :P
Totul este o alegere - mă refer la alegerea de a mă raporta la un eveniment din viața mea. Așa cum mă raportez la el, așa mă simt, așa acționez, așa îmi definesc viața, așa devin, așa sunt....
Să avem o zi plină de alegeri favorabile pentru starea noastră de bine așa cum o vrem și cum o înțelegem noi!
Astăzi m-am gândit să vă împărtășesc o metodă pe care eu o folosesc pentru a sta în prezent, în Aici și Acum. O să încep cu un exemplu comun, care poate fi găsit în aproape fiecare gospodărie, și anume spălatul vaselor. Știu că acum din ce în ce mai multă lume utilizează o mașină de spălat vase, însă nu este relevant. Acest model poate fi extins pentru orice am face. Și pentru că-mi place să fiu directă este vorba despre prezență în „totalitate” în ceea ce fac. În totalitate nu este modul acela perfecționist, ci mai degrabă cu înțelesul de cât pot eu de bine :)
Prin urmare, spălam astăzi vasele (și sincer este una dintre activitățile din gospodărie care îmi place cel mai puțin) și râuri de gânduri au apărut. Obișnuiam să le dau frâu liber să zburde nestingherite, că doar activitatea de spălat vase pentru mine (ca și călcatul, datul cu aspiratorul, uitatul la TV) era o perioadă de „brainwashing” (spălare a creierului/adormire a conștientului). Acum însă „am făcut” pe observatorul. Și ce credeți că am constatat? (Vă provoc și pe voi să vă observați în astfel de activități!) Am remarcat cum starea mea de bine (eram cu zâmbetul pe buze, mă simțeam bine) începe să se deterioreze încetul cu încetul, colțurile gurii se lăsau lent în jos, parcă o stare de agitație mă pândea după colț, fricile de abia așteptau să mă cuprindă într-o „îmbrațișare strânsă”.
Ce am mai observat? O stare de nemulțumire își făcea și ea apariția, blamare, iritabilitate (și de genul mișcat de pe un picior pe altul)....și postura se schimba pe neașteptate - dintr-una cu capul sus, coloana dreaptă, nu știu dacă să adaug sau nu „și cu pieptul în față” :)) , într-una cu capul plecat (mult mai plecat decât aveam nevoie să văd vasele :P), rotunjirea spatelui, încordare - mai ales în umeri și între umeri, dar și în zona abdominală - pe unde am observat că simt în general furia, frica, neliniștea. Hmmm...și când scriu acum realizez cât de multe s-au întâmplat în 10 minute, și sunt convinsă că nu am observat chiar tot.
Realizând acestea AM ALES să revin la starea inițială, colțul gurii ridicat, fără presiune, gândurile le-am etichetat cu „GÂND” așa cum am mai scris și într-un „articol” anterior. Am devenit atentă la detaliile de pe farfurii, de pe tacâmuri, la resturile de mâncare din oala de ciorbă, la tot ceea ce făceam, în limitele mele. Și atunci starea de anxietate, și tot ce ar fi vrut să mă cuprindă în acel moment comun de spălat vasele s-a dispersat. Și mi-am propus să fac cât pot eu de bine și atât. M-am gândit: „Și dacă nu mai vreau să spăl vase, și asta este în regulă”. Și pentru că mi-am permis să mă relaxez, și să văd că am cu adevărat posibilitatea să aleg ce să fac în acel moment - ce consider eu că este mai bine pentru mine - mi-a fost drag să spăl acele vase, într-o manieră cât se poate de relaxată, prezentă, cu o ușoară bucurie că fac asta pentru mine, și că spălând acele vase starea mea se va îmbunătăți și mai mult.
Și apoi mi-am adus aminte ce mult îmi place să ascult muzică așa că AM ALES să fac asta.
Ce am învățat de aici? Ce ați învățat voi de aici? Fiecare cred că învață ce are de învățat și atât! Nu este o regulă, nu trebuie să fie aceeași chestie, doar ne luăm ce avem nevoie să evoluăm; sau poate că nu :P
Totul este o alegere - mă refer la alegerea de a mă raporta la un eveniment din viața mea. Așa cum mă raportez la el, așa mă simt, așa acționez, așa îmi definesc viața, așa devin, așa sunt....
Să avem o zi plină de alegeri favorabile pentru starea noastră de bine așa cum o vrem și cum o înțelegem noi!
Thursday, June 14, 2018
Frica
Bună seara oameni dragi
Pentru că sunt între dorința de adormire și frica de necunoscut m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre asta. Mă gândeam că poate sunt multe persoane cu frică de întuneric. Sincer nu am căutat să văd câte sunt, unde sunt, ce fac, ce au făcut, etc. Singurul lucru de care pot fi sigură este legat de frica mea de întuneric. O am din „totdeauna”, adică de când am început să fiu conștientă de ea. Zâmbesc cu gândul la cei care pot urmări filme de groază cu detașare, care „mor de râs” la scene horor, și cărora nu le pasă de astfel de episoade traumatizante pentru cei „slabi cu duhul” ca mine. Când eram mică îmi imaginam că trăiesc în tunele imaginare, construite în toiul nopții atunci când mă simțeam singură și neajutorată. Uneori cred că am făcut asta ca și adult pentru că știam că funcționează. Îmi atenuau acea frică care venea odată cu stingerea luminii. Nu știu dacă a fost ceva care m-a speriat când eram mică, și drept să vă spun nici nu mă interesează, nu doresc nici un fel de regresii. Tot ce contează pentru mine este prezentul și ce pot face acum pentru lucrurile cu care mă confrunt.
O perioadă am folosit tot felul de haine inchise până în gât, cearceafuri trase peste cap, pături la nu știu câte grade afară de transpiram de nu mai știam de mine, doar de frica că ceva acolo în întuneric îmi vrea răul. O perioadă această frică a dispărut, însă ea a revenit și mai puternică în viața mea, după anumite evenimente puternic traumatizante. Acum sunt în faza în care încerc să mă conving că totul este numai în mintea mea și nu am de ce să mă tem, iar dacă îmi este frică de ceva îmi pot demonstra că nu este cazul, mergând spre locul cu pricina și arătându-mi ca unui copil mic că „sub pat” nu este nici un „monstru”.
Obișnuiesc mai nou să etichetez gândurile de frică, căci asta sunt, doar niște fabricații ale minții mele, cu „GÂND” și le las să treacă. Dacă îmi vine un alt gând atunci reiau procedura. Dacă totuși nu funcționează îmi mai spun și că „Dumnezeu știe - este în tot și în toate”, „Facă-se voia Ta!”. Apoi reiau etichetarea gândurilor cu cuvântul „GÂND”.
Și dacă îmi este cu adevărat frică nu mai stau acolo în pat și tremur, nu mă mai „sufoc” sub pături și alte chestii, ci îmi înfrunt frica pentru că știu că este doar o plăsmuire a minții mele, care poate „se plictisește” și face o „glumă proastă”. Deși poate că pare pueril ceea ce am enunțat în acest „articol” sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine, și poate că aceste rânduri o să-i ajute în vreun fel sau altul. Poate că pentru alții o să fie o mare distracție. Și acest caz este unul favorabil. Asta înseamnă că într-un fel sau altul te-am atins, am contribuit la o conectare interumana importantă.
Această frică de necunoscut duce și spre amânarea orei de culcare - și am observat acest aspect la mai multe persoane. Și totul este în regulă. De fapt, nu există vreo regulă. Eu personal sunt adepta principiului „fă ce funcționează pentru tine cel mai bine”. Și dacă aveți vreo altă idee de a mă ajuta să eliberez această senzație de frică vă rog să mă iluminați cu metodele voastre. Sunt sigură că împreună suntem mai puternici decât separat.
Acestea fiind spune: Vă doresc o noapte cât mai bună, cu cât mai puține frici, dacă asta este ceea ce vă doriți!
Pentru că sunt între dorința de adormire și frica de necunoscut m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre asta. Mă gândeam că poate sunt multe persoane cu frică de întuneric. Sincer nu am căutat să văd câte sunt, unde sunt, ce fac, ce au făcut, etc. Singurul lucru de care pot fi sigură este legat de frica mea de întuneric. O am din „totdeauna”, adică de când am început să fiu conștientă de ea. Zâmbesc cu gândul la cei care pot urmări filme de groază cu detașare, care „mor de râs” la scene horor, și cărora nu le pasă de astfel de episoade traumatizante pentru cei „slabi cu duhul” ca mine. Când eram mică îmi imaginam că trăiesc în tunele imaginare, construite în toiul nopții atunci când mă simțeam singură și neajutorată. Uneori cred că am făcut asta ca și adult pentru că știam că funcționează. Îmi atenuau acea frică care venea odată cu stingerea luminii. Nu știu dacă a fost ceva care m-a speriat când eram mică, și drept să vă spun nici nu mă interesează, nu doresc nici un fel de regresii. Tot ce contează pentru mine este prezentul și ce pot face acum pentru lucrurile cu care mă confrunt.
O perioadă am folosit tot felul de haine inchise până în gât, cearceafuri trase peste cap, pături la nu știu câte grade afară de transpiram de nu mai știam de mine, doar de frica că ceva acolo în întuneric îmi vrea răul. O perioadă această frică a dispărut, însă ea a revenit și mai puternică în viața mea, după anumite evenimente puternic traumatizante. Acum sunt în faza în care încerc să mă conving că totul este numai în mintea mea și nu am de ce să mă tem, iar dacă îmi este frică de ceva îmi pot demonstra că nu este cazul, mergând spre locul cu pricina și arătându-mi ca unui copil mic că „sub pat” nu este nici un „monstru”.
Obișnuiesc mai nou să etichetez gândurile de frică, căci asta sunt, doar niște fabricații ale minții mele, cu „GÂND” și le las să treacă. Dacă îmi vine un alt gând atunci reiau procedura. Dacă totuși nu funcționează îmi mai spun și că „Dumnezeu știe - este în tot și în toate”, „Facă-se voia Ta!”. Apoi reiau etichetarea gândurilor cu cuvântul „GÂND”.
Și dacă îmi este cu adevărat frică nu mai stau acolo în pat și tremur, nu mă mai „sufoc” sub pături și alte chestii, ci îmi înfrunt frica pentru că știu că este doar o plăsmuire a minții mele, care poate „se plictisește” și face o „glumă proastă”. Deși poate că pare pueril ceea ce am enunțat în acest „articol” sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine, și poate că aceste rânduri o să-i ajute în vreun fel sau altul. Poate că pentru alții o să fie o mare distracție. Și acest caz este unul favorabil. Asta înseamnă că într-un fel sau altul te-am atins, am contribuit la o conectare interumana importantă.
Această frică de necunoscut duce și spre amânarea orei de culcare - și am observat acest aspect la mai multe persoane. Și totul este în regulă. De fapt, nu există vreo regulă. Eu personal sunt adepta principiului „fă ce funcționează pentru tine cel mai bine”. Și dacă aveți vreo altă idee de a mă ajuta să eliberez această senzație de frică vă rog să mă iluminați cu metodele voastre. Sunt sigură că împreună suntem mai puternici decât separat.
Acestea fiind spune: Vă doresc o noapte cât mai bună, cu cât mai puține frici, dacă asta este ceea ce vă doriți!
Tuesday, June 12, 2018
Aproape/Departe
Salutare dragii mei
Tocmai ce am primit un feedback de la o bună prietenă în legătură cu un articol postat pe blog. Și mi-a trecut prin minte că ce-ar fi să scriu puțin despre apropierea/depărtarea de sine.
Ultima perioadă a vieții mele a fost ca o tornadă, și acum mă gândeam cum am stat eu în ochiul ei atâtea luni, până când am alunecat spre margine și mi-a fost revelată puterea ei. Este interesant cum în liniștea din mijlocul tornadei mă simțeam cel mai în siguranță, credeam că nimic și nimeni nu mă poate opri, destabiliza, eram ca o floricică (dar nu în bătaia vântului, ci mai degrabă într-o seră, protejată de toate intemperiile vremii, dăunătorilor, etc. - v-ati prins voi deja ce vreau să sugerez :) ). Și acolo, în „cușca” mea protectivă eram „Dumnezeu” (cu sau fără ghilimele :)) ). Pluteam cu grație divină peste lumea înconjurătoare, privind cumva de sus la ce se întâmplă fără a fi afectată în vreun fel, pentru că știam că nu exista nici cea mai mică posibilitate să cad de acolo. Pe măsură ce trecea timpul puteam NUMAI să urc, în nici un caz să cobor. Aveam „achiziții” din cele mai diverse și întrucâtva mă mândream cu asta (poate că nu în exterior, dar cu siguranță în interior). Stima mea de sine era la cote maxime, mă simțeam puternică, puteam muta munții din loc - la propriu (chiar începusem să mă gândesc cum să fac astfel de lucruri). Eram în lumea mea!
Fiind în lumea mea, m-am depărtat mult de sine, deși iluzia minții îmi șoptea că nu e adevărat, îmi spuneam că sunt mai aproape de mine decât am fost vreodată în viața mea. Ce meschin! Câtă amăgire! Asta așa ca să puteți vedea cât de sus eram atunci când am căzut. Si pe cât de sus pe atât de dureros a fost și încă mai este. Doar un pic am întins un membru spre marginea tornadei și m-a prins în vârtejul ei amenințător de-a dreptul. „Atât mi-a fost!” - mi-am spus. Dar ceva m-a ținut de degete încă ancorată. Și acum tot acel ceva mă ajută să-mi panseaz rănile, de la loviturile înfiorătoare cu „Pământul”. M-am simțit ca o undă sinusoidală în coborârea mea din paradisul iluzoriu. De atâtea ori m-am dat de pământ cât a durat propagarea ei. Și acum aceste lovituri continuă, însă amplitudinea lor este mai redusă.
Nu știu care sunt ancorele ce mi-au menținut parte a sănătății mentale. Cu siguranță soțul meu a fost și este una dintre aceste ancore. Mă gândesc că poate fi și Dumnezeu prin ele și nu numai. Dar în acest moment îmi este încă frică să mai pronunț cuvinte așa mărețe ca Dumnezeu și altele.
În mod clar această experiență m-a apropiat mai mult de mine - de sinele meu adevărat. Și într-un fel sunt recunoscătoare pentru această trezire.
Poate că, la un moment dat, și pe voi o să vă ajute să vă gândinți:
„Sunt în ochiul unei tornade?”
Dacă da, cum pot să ies de acolo într-un mod elegant fără să fiu prins în vârtejul amețitor?
Dacă nu, oricând puteți reveni la această întrebare. Este oricum un lucru extraordinar să te întorci spre tine și să te privești obiectiv. Din perspectiva mea nu este ușor și uneori am nevoie de ajutorul celorlați pentru asta, deci nu ezitați să cereți ajutorul. Vă poate salva viața! (Și tot ce scriu aici este din propria mea experiență și atât!)
Vă mulțumesc pentru timpul vostru prețios și vă iubesc!
Tocmai ce am primit un feedback de la o bună prietenă în legătură cu un articol postat pe blog. Și mi-a trecut prin minte că ce-ar fi să scriu puțin despre apropierea/depărtarea de sine.
Ultima perioadă a vieții mele a fost ca o tornadă, și acum mă gândeam cum am stat eu în ochiul ei atâtea luni, până când am alunecat spre margine și mi-a fost revelată puterea ei. Este interesant cum în liniștea din mijlocul tornadei mă simțeam cel mai în siguranță, credeam că nimic și nimeni nu mă poate opri, destabiliza, eram ca o floricică (dar nu în bătaia vântului, ci mai degrabă într-o seră, protejată de toate intemperiile vremii, dăunătorilor, etc. - v-ati prins voi deja ce vreau să sugerez :) ). Și acolo, în „cușca” mea protectivă eram „Dumnezeu” (cu sau fără ghilimele :)) ). Pluteam cu grație divină peste lumea înconjurătoare, privind cumva de sus la ce se întâmplă fără a fi afectată în vreun fel, pentru că știam că nu exista nici cea mai mică posibilitate să cad de acolo. Pe măsură ce trecea timpul puteam NUMAI să urc, în nici un caz să cobor. Aveam „achiziții” din cele mai diverse și întrucâtva mă mândream cu asta (poate că nu în exterior, dar cu siguranță în interior). Stima mea de sine era la cote maxime, mă simțeam puternică, puteam muta munții din loc - la propriu (chiar începusem să mă gândesc cum să fac astfel de lucruri). Eram în lumea mea!
Fiind în lumea mea, m-am depărtat mult de sine, deși iluzia minții îmi șoptea că nu e adevărat, îmi spuneam că sunt mai aproape de mine decât am fost vreodată în viața mea. Ce meschin! Câtă amăgire! Asta așa ca să puteți vedea cât de sus eram atunci când am căzut. Si pe cât de sus pe atât de dureros a fost și încă mai este. Doar un pic am întins un membru spre marginea tornadei și m-a prins în vârtejul ei amenințător de-a dreptul. „Atât mi-a fost!” - mi-am spus. Dar ceva m-a ținut de degete încă ancorată. Și acum tot acel ceva mă ajută să-mi panseaz rănile, de la loviturile înfiorătoare cu „Pământul”. M-am simțit ca o undă sinusoidală în coborârea mea din paradisul iluzoriu. De atâtea ori m-am dat de pământ cât a durat propagarea ei. Și acum aceste lovituri continuă, însă amplitudinea lor este mai redusă.
Nu știu care sunt ancorele ce mi-au menținut parte a sănătății mentale. Cu siguranță soțul meu a fost și este una dintre aceste ancore. Mă gândesc că poate fi și Dumnezeu prin ele și nu numai. Dar în acest moment îmi este încă frică să mai pronunț cuvinte așa mărețe ca Dumnezeu și altele.
În mod clar această experiență m-a apropiat mai mult de mine - de sinele meu adevărat. Și într-un fel sunt recunoscătoare pentru această trezire.
Poate că, la un moment dat, și pe voi o să vă ajute să vă gândinți:
„Sunt în ochiul unei tornade?”
Dacă da, cum pot să ies de acolo într-un mod elegant fără să fiu prins în vârtejul amețitor?
Dacă nu, oricând puteți reveni la această întrebare. Este oricum un lucru extraordinar să te întorci spre tine și să te privești obiectiv. Din perspectiva mea nu este ușor și uneori am nevoie de ajutorul celorlați pentru asta, deci nu ezitați să cereți ajutorul. Vă poate salva viața! (Și tot ce scriu aici este din propria mea experiență și atât!)
Vă mulțumesc pentru timpul vostru prețios și vă iubesc!
Realitatea
Mă bucur nespus că ne-am regăsit sănătoși
A fost o săptămână „nebună” în adevăratul sens al cuvântului. Nu vreau să mă gândesc prea mult dacă vreau să scriu asta cu adevărat sau nu, însă cred că este foarte important. Pe scurt ultimele luni din viața mea au fost pline atât de momente de extaz cât și de multiple momente de agonie. Și a fost o perioadă în care am căutat sute, mii, un infinit de răspunsuri despre ce, de ce, cum, în ce fel, de ce nu, și așa mai departe. Și ce credeți? Culmea este că am aflat toate răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus, pentru că atunci când cauți răspunsuri le și găsești - într-un fel sau altul.
Și acum după anumite evenimente de halucinație pură și depresie doar gândesc: oare chiar aveam nevoie să știu răspunsul la toate aceste întrebări?! Prefer să las așa în aer această întrebare retorică și să mă întorc cumva la firul epic al poveștii mele din această perioadă „magică”.
Pe scurt am născut în 2016 un băiețel minunat, care îmi înseninează viața și care mă învață foarte multe, printre care și cum este să fiu copil din nou. A fost o perioadă post-natală extrem de dificilă, total diferită de baremele din cărți/internet/spusele altor mămici. Alăptatul a fost ca un test de rezistență și mi-a pus la încercare toate resursele. Apoi l-am înțărcat la aproximativ 1 an și 1 lună cu anumite remușcări, cumva induse de mediu că „mamele asta au de făcut...”, „TREBUIE să mergem pe autoînțărcat”, „nu ești o mamă bună dacă...”, etc., câte și mai câte. Și, pentru că ne doream încă un copil am rămas însărcinată în decembrie 2017. Am pierdut sarcina în ianuarie, apoi încă una în martie. Și în acest punct au început căutări asidue despre ce și cum:
- terapie făceam deja de dinainte de sarcină; mi-am schimbat terapeutul
- cursuri de autovindecare
- dezlegări de blesteme din a nu știu câta generație
- arbore genealogic (am zăpăcit-o pe mama cu întrebări despre familie și copilărie)
- craniosacrală
- curs de infoReiki - cu radiestezie
- curs de accesarea conștiinței (access bars)
- tratamente faciale cu terapie holistică
- cursuri de fuziune suflet-trup
- acupunctură
- seminarii despre experiențe extracorporale, feminitate, masculinitate, echilibru și nu numai
- cursuri despre cunoașterea de sine, regăsirea puterii interioare
- întâlniri cu mediumi
- coaching
- Yumeiho
- grupuri de suport și autosuport
- workshop-uri diverse
- meditații ghidate, neghidate
- lucrul cu chakre, cu energii vindecătoare, cu îngeri, cu arhangheli, cu Dumnezeu
- rugăciune zilnică, citit pasaje din biblie, paraclise, etc.
- cursuri de afirmații pozitive, pe care le spuneam zilnic
- am citit zeci de cărți despre spiritulitate și nu numai
- filme despre spiritualitate
O mulțime de ritualuri pe care TREBUIA să le fac 21 zile/30 zile, altfel o luam de la capăt.
Dacă v-am plictisit cumva cu lista, sunt sigură că am mai ratat câteva. Și eu, în mintea mea, credeam că nu fac nimic. Și într-un fel mă biciuiam uneori că „stau degeaba”. Și faza nasoală era că trăgeam de mine dimineață la 6:00-6:30 (am încercat și mai devreme, dar chiar îmi era imposibil) să fiu prezentă la toate aceste ritualuri care-mi luau 2-3 ore, înainte de trezirea celorlați, pentru că apoi aveam și de rezolvat treburile din casa, cu copilul și nu numai.
Și după toate astea am ajuns să plec în vacanță și să am un episod psihotic, în care auzeam voci, simțeam să mă pedepsesc fizic (și chiar asta am făcut - cînd m-am întors nu mai puteam să merg), și mult mai multe decât atât, de care nici nu are rost să scriu aici. Nu pot decât să fiu super mega rescunoscătoare pentru familia mea fără de care nu mai eram astăzi aici, care m-a susținut maxim, și deși erau șocați și panicați, au știut exact ce să facă pentru mine să mă scoată din chestia aia în care eram, căci nu șiu nici ce nume să-i dau.
Așa ca o concluzie, îmi doresc pentru voi să mă luați de exemplu „AȘA NU” și să deschideți ochii la cât de multe lucruri faceți, la cum uneori cădem în obsesii de tot felul fără măcar să ne dăm seama (nici cei de lângă mine nu au realizat cât de jos mă duceam pentru că tot ceea ce făceam eu era foarte lucid, foarte ancorat în prezent, „normal”).
La cât mai puține lucuri de făcut o dată!
A fost o săptămână „nebună” în adevăratul sens al cuvântului. Nu vreau să mă gândesc prea mult dacă vreau să scriu asta cu adevărat sau nu, însă cred că este foarte important. Pe scurt ultimele luni din viața mea au fost pline atât de momente de extaz cât și de multiple momente de agonie. Și a fost o perioadă în care am căutat sute, mii, un infinit de răspunsuri despre ce, de ce, cum, în ce fel, de ce nu, și așa mai departe. Și ce credeți? Culmea este că am aflat toate răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus, pentru că atunci când cauți răspunsuri le și găsești - într-un fel sau altul.
Și acum după anumite evenimente de halucinație pură și depresie doar gândesc: oare chiar aveam nevoie să știu răspunsul la toate aceste întrebări?! Prefer să las așa în aer această întrebare retorică și să mă întorc cumva la firul epic al poveștii mele din această perioadă „magică”.
Pe scurt am născut în 2016 un băiețel minunat, care îmi înseninează viața și care mă învață foarte multe, printre care și cum este să fiu copil din nou. A fost o perioadă post-natală extrem de dificilă, total diferită de baremele din cărți/internet/spusele altor mămici. Alăptatul a fost ca un test de rezistență și mi-a pus la încercare toate resursele. Apoi l-am înțărcat la aproximativ 1 an și 1 lună cu anumite remușcări, cumva induse de mediu că „mamele asta au de făcut...”, „TREBUIE să mergem pe autoînțărcat”, „nu ești o mamă bună dacă...”, etc., câte și mai câte. Și, pentru că ne doream încă un copil am rămas însărcinată în decembrie 2017. Am pierdut sarcina în ianuarie, apoi încă una în martie. Și în acest punct au început căutări asidue despre ce și cum:
- terapie făceam deja de dinainte de sarcină; mi-am schimbat terapeutul
- cursuri de autovindecare
- dezlegări de blesteme din a nu știu câta generație
- arbore genealogic (am zăpăcit-o pe mama cu întrebări despre familie și copilărie)
- craniosacrală
- curs de infoReiki - cu radiestezie
- curs de accesarea conștiinței (access bars)
- tratamente faciale cu terapie holistică
- cursuri de fuziune suflet-trup
- acupunctură
- seminarii despre experiențe extracorporale, feminitate, masculinitate, echilibru și nu numai
- cursuri despre cunoașterea de sine, regăsirea puterii interioare
- întâlniri cu mediumi
- coaching
- Yumeiho
- grupuri de suport și autosuport
- workshop-uri diverse
- meditații ghidate, neghidate
- lucrul cu chakre, cu energii vindecătoare, cu îngeri, cu arhangheli, cu Dumnezeu
- rugăciune zilnică, citit pasaje din biblie, paraclise, etc.
- cursuri de afirmații pozitive, pe care le spuneam zilnic
- am citit zeci de cărți despre spiritulitate și nu numai
- filme despre spiritualitate
O mulțime de ritualuri pe care TREBUIA să le fac 21 zile/30 zile, altfel o luam de la capăt.
Dacă v-am plictisit cumva cu lista, sunt sigură că am mai ratat câteva. Și eu, în mintea mea, credeam că nu fac nimic. Și într-un fel mă biciuiam uneori că „stau degeaba”. Și faza nasoală era că trăgeam de mine dimineață la 6:00-6:30 (am încercat și mai devreme, dar chiar îmi era imposibil) să fiu prezentă la toate aceste ritualuri care-mi luau 2-3 ore, înainte de trezirea celorlați, pentru că apoi aveam și de rezolvat treburile din casa, cu copilul și nu numai.
Și după toate astea am ajuns să plec în vacanță și să am un episod psihotic, în care auzeam voci, simțeam să mă pedepsesc fizic (și chiar asta am făcut - cînd m-am întors nu mai puteam să merg), și mult mai multe decât atât, de care nici nu are rost să scriu aici. Nu pot decât să fiu super mega rescunoscătoare pentru familia mea fără de care nu mai eram astăzi aici, care m-a susținut maxim, și deși erau șocați și panicați, au știut exact ce să facă pentru mine să mă scoată din chestia aia în care eram, căci nu șiu nici ce nume să-i dau.
Așa ca o concluzie, îmi doresc pentru voi să mă luați de exemplu „AȘA NU” și să deschideți ochii la cât de multe lucruri faceți, la cum uneori cădem în obsesii de tot felul fără măcar să ne dăm seama (nici cei de lângă mine nu au realizat cât de jos mă duceam pentru că tot ceea ce făceam eu era foarte lucid, foarte ancorat în prezent, „normal”).
La cât mai puține lucuri de făcut o dată!
Sunday, June 3, 2018
Despre meditație
Salutare tuturor
În seara asta m-am gândit să scriu câte ceva despre meditație pentru că pe mine personal m-a ajutat și mă ajută foarte mult. Sincer, mi-a fost destul de greu să încep să îmi aloc câteva minute zilnic de stat cu mine. Mi-a luat aprope 1 an să stau cu mine 1 minut :D E ciudat, nu-i așa? Nu puteam să-mi aloc acel minut pentru mine. Până la urmă, ce este un minut? Cât mergi din camera la baie și înapoi :P
Dar ăsta a fost pentru mine începutul. Și pentru că știu cât de greu este să-ți faci un astfel de obicei bun pentru tine m-am decis să vă împărtășesc și vouă despre drumul meu privind meditația.
Stăteam lângă pat cu ochii cârpiți de somn, după ce tot amânam momentul, și vroiam să scap cât mai repede de această „corvoadă” (1 minut de stat numai cu mine). Aparent pare atât de simplu, însă pentru mine era monstruos de greu. Și singura chestie care m-a ajutat în acele momente a fost să mă gândesc că „trebuie” să stau numai 1 minut. Pentru mine acest minut a devenit „minutul magic” pentru că mi-a deschis căi nebănuite spre cunoaștere de sine, iubire de sine, încredere în sine și multe altele. Atâtea zile în care am „tras” de mine să am acel minut de liniște m-a propulsat spre o viață în armonie și pace. Cine s-ar fi gândit?! :) Eu cu siguranță nu vedeam atunci cum mă poate ajuta acel minut. Acum văd minunea!
Și în timp am „simțit” să stau mai mult de 1 minut - poate 5 minute. Apoi și mai mult... Acum stau cât simt, cât pot, cât permite timpul, și chiar îmi fac timp pentru asta. Sunt așa entuziasmată când ajung să am aceste clipe numai cu mine în care pot face ce vreau eu :D
Pot alege doar să fiu prezentă, să fiu atenta la respirație, la inspir, la expir, la gândurile care vin și trec, sau nu - unele mai vor să rămână o perioada:)) Sau sunt atentă la corp, ce simt în corp, unde simt, cum simt, ce senzații apar. Sau aleg să-mi pun unele întrebări, care pot suna de genul:
„Cine sunt eu?”
„De ce sunt aici?”
„Ce am de învățat din asta?”
Fiecare este liber să-și formuleze singur întrebările, în funcție de nevoie. Pentru că atunci când mă ascult cu adevărat primesc și răspunsuri. Poate că unele dintre ele nu-mi convin, însă știu că pot alege dacă să-mi ascult intuiția/ghidarea sau nu. Știu și că dacă refuz să urmez „instrucțiunile” primite îmi pot prelungi și mai mult „agonia” :)
Eu sunt recunoascătoare pentru ceea ce fac pentru mine. Viața mea este mult mai animată. Mă iubesc cu adevărat acum și sunt importantă pentru mine. Contează mai puțin cum vor ceilalți să fiu, și mai mult cum cred eu că am nevoie să fiu. Sunt fericită!
Și vă doresc să vă luați și voi un minut pentru voi înșivă. Vă iubesc!
În seara asta m-am gândit să scriu câte ceva despre meditație pentru că pe mine personal m-a ajutat și mă ajută foarte mult. Sincer, mi-a fost destul de greu să încep să îmi aloc câteva minute zilnic de stat cu mine. Mi-a luat aprope 1 an să stau cu mine 1 minut :D E ciudat, nu-i așa? Nu puteam să-mi aloc acel minut pentru mine. Până la urmă, ce este un minut? Cât mergi din camera la baie și înapoi :P
Dar ăsta a fost pentru mine începutul. Și pentru că știu cât de greu este să-ți faci un astfel de obicei bun pentru tine m-am decis să vă împărtășesc și vouă despre drumul meu privind meditația.
Stăteam lângă pat cu ochii cârpiți de somn, după ce tot amânam momentul, și vroiam să scap cât mai repede de această „corvoadă” (1 minut de stat numai cu mine). Aparent pare atât de simplu, însă pentru mine era monstruos de greu. Și singura chestie care m-a ajutat în acele momente a fost să mă gândesc că „trebuie” să stau numai 1 minut. Pentru mine acest minut a devenit „minutul magic” pentru că mi-a deschis căi nebănuite spre cunoaștere de sine, iubire de sine, încredere în sine și multe altele. Atâtea zile în care am „tras” de mine să am acel minut de liniște m-a propulsat spre o viață în armonie și pace. Cine s-ar fi gândit?! :) Eu cu siguranță nu vedeam atunci cum mă poate ajuta acel minut. Acum văd minunea!
Și în timp am „simțit” să stau mai mult de 1 minut - poate 5 minute. Apoi și mai mult... Acum stau cât simt, cât pot, cât permite timpul, și chiar îmi fac timp pentru asta. Sunt așa entuziasmată când ajung să am aceste clipe numai cu mine în care pot face ce vreau eu :D
Pot alege doar să fiu prezentă, să fiu atenta la respirație, la inspir, la expir, la gândurile care vin și trec, sau nu - unele mai vor să rămână o perioada:)) Sau sunt atentă la corp, ce simt în corp, unde simt, cum simt, ce senzații apar. Sau aleg să-mi pun unele întrebări, care pot suna de genul:
„Cine sunt eu?”
„De ce sunt aici?”
„Ce am de învățat din asta?”
Fiecare este liber să-și formuleze singur întrebările, în funcție de nevoie. Pentru că atunci când mă ascult cu adevărat primesc și răspunsuri. Poate că unele dintre ele nu-mi convin, însă știu că pot alege dacă să-mi ascult intuiția/ghidarea sau nu. Știu și că dacă refuz să urmez „instrucțiunile” primite îmi pot prelungi și mai mult „agonia” :)
Eu sunt recunoascătoare pentru ceea ce fac pentru mine. Viața mea este mult mai animată. Mă iubesc cu adevărat acum și sunt importantă pentru mine. Contează mai puțin cum vor ceilalți să fiu, și mai mult cum cred eu că am nevoie să fiu. Sunt fericită!
Și vă doresc să vă luați și voi un minut pentru voi înșivă. Vă iubesc!
Subscribe to:
Posts (Atom)