Bine v-am regăsit oameni dragi
În momentul ăsta mă gândeam la ziua aceasta obișnuită, cum arată ea oare? Poate fi clasicul trezit, spălat, mâncat, drumul spre muncă, munca propriu-zisă, prânzul, partea a doua de muncă, drumul spre casă, cina, somnul. Însă pe parcursul zilei pot să apară bucurii, frustrări, frici, vești de diferite tipuri, îți aduci aminte că ai uitat să faci ceva, te deranjază ceva/cineva, tipete/urlete, nemulțumiri, lucruri care nu ies cum vrei, planuri năruite, și tot așa...
Cum să supraviețuiești unei astfel de zile, să înveți ceva de acolo și să fii fericit?
Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complex: să trăim fiecare clipă la timpul ei! Și probabil că am mai scris despre asta, însă o să tot scriu până când o să ajung la convingerea că asta și fac cât pot de des.
Este așa de ușor să mă las prinsă în vâltoarea vieții și să uit de mine. Uneori mă gândesc și la scopul meu pe Pământ, dar în afară de iubire necondiționată nu găsesc altul. Și atunci prefer să o las baltă :) De asemenea, am observat cumva și o plăcere morbidă de a sta într-o situație care-mi face rău. Acum, de când lucrez cu mine, văd acele situații și rămân uneori perplexă de alegerile pe care le fac. De unde o veni și acest masochism care se manifestă uneori, făcându-mă să-mi privesc viața de pe margine?
Nu-mi este ușor să stau în prezent. Parcă minții nu-i place acolo! Există mai degrabă preferințe pentru a sta în resentimente și frici, decât în bucuria clipei. Oare se întâmpla asta pentru că aceste sentimente negative reprezintă zona mea de confort? Iată un alt paradox!
Cum aș putea să fac din bucurie, fericire, iubire, zona mea de confort?
Lăsând la o parte perfecționismul, nevoia de control (egoismul), cedând acel control unei Puteri Superioare, având ca scop suprem ajutarea celorlalți, iubind cât ne ține să iubim...pot să fie câteva răspunsuri la o întrebare așa de bună. Poate mai adaugați voi alte răspunsuri în comentarii :)
Trăind clipa prezentă apare acea bucurie în fața a ceea ce ni se întâmplă. Trăim cu recunoștință că avem lumină, apă, pastă de dinți...și nu le mai luăm de-a gata. Putem fi încântați de momentele petrecute alături de cei dragi (copiii sunt o bucurie extraordinară a vieții - să-i privești, să-i asculți, să înveți de la ei, să vezi lumea prin ochii lor), de momentele de muncă în care putem, de asemenea, învăța foarte multe despre noi, despre lume, despre Dumnezeu. Și seara, privind cu recunoștință asupra zilei trecute, să ne luăm lecțiile, să le integrăm, să le aplicăm a doua zi.
Astfel putem trasforma o zi monotonă într-una magnifică. Dacă voi aveți și alte metode de a ne înmulți zâmbetele zilnice nu ezitați să-mi scrieți. Astfel puteți ajuta și pe altcineva.
Să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima :) cu înțelepciune, fericire, credință.
Friday, September 21, 2018
Monday, September 3, 2018
Cum să facem față amânării
Bine v-am regăsit oameni dragi
De foarte mult timp am început să mă confrunt cu amânarea. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de alte lucruri numai ca să nu mă apuc de învățat pentru examen. M-am gândit că poate fi din cauza fricii de eșec. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre perfecționism. O altă variantă era frica de succes :)
Oricare ar fi fost motivul apărea această nehotărâre. Incapacitatea de a lua o decizie, de a acționa, era foarte deranjantă și chiar mă ducea spre mâncat compulsiv. Pentru că ce motiv mai bun de amânare este altul decât foamea? Probabil că astfel am început să confund această nevoie de bază cu refugiul. Mâncarea era acolo pentru mine și nu-mi cerea să depun vreun efort, cu posibilitate de anesteziere temporară, de uitare profundă a temerilor, a tuturor sentimentelor de intensitate ridicată, care erau destabilizatoare.
Într-adevăr, și acum cred că această nehotărâre de a începe un proiect nou este datorată unor frici extrem de puternice care îmi accesează anumite tipare din copilărie. Diferența este că între timp am început să îmi dezvolt alte căi neuronale, care șuntează tiparele vechi. Una dintre acestea este reprezentată de a face un lucru cât de mic în direcția dorită. O acțiune, în defavoarea nonacțiunii, a fugii, care să-mi dea suficientă motivație de a continua cu efort minim.
Mă gândesc acum că probabil și stima de sine este implicată în acest proces. Și făcând acel pas minuscul ea crește suficient încât să-l pot face și pe al doilea.
O altă cale pe care o accesez în prezent este să nu mă gândesc prea mult la ce am de făcut. Să evit să mă pierd, ca în trecut, în a face planuri pentru amânarea execuției. Probabil că persoanele cu alt istoric fac asta natural, însă sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine care au nevoie de o încurajare, că se poate.
Un exemplu de o acțiune înspre direcția dorită este de a îmi pune pixul pe foaie, de a deschide un nou document. Și lăsând la o parte frica de foaia albă, să scriu titlul, un cuvânt. Uneori am impresia că și căutarea bibliografiei pentru un nou proiect este tot o parte a nehotărârii, deși este aparent o etapă necesară. Dacă se prelungește prea mult ajunge să fie mai degrabă o amânare.
Am observat că în momentul în care fac primul pas și las frica deoparte, Universul mă ajută să fac următorul pas. Și asta mi-aduce aminte de cât de simple par lucrurile după ce le-ai făcut. De multe ori am realizat că în nici un caz nu este atât de complicată situația pe cât am dezvoltat-o eu în mintea mea. Scenarita era un vechi obicei, care încă mai apare dacă îi permit asta. Chiar astăzi mi s-a făcut pielea de găină când în urma unei simple decizii de a merge într-o direcție, de a face acea acțiune mică, am întâlnit exact persoana cu care trebuia să vorbesc, am rezolvat ce aveam de rezolvat, și am putut să trec rapid la următorul pas. Asta mi-a amintit de voia divină. Și mi-am propus să fiu în flux, mai degrabă decât să mă opun lui.
Voi ce metode aveți de a evita amânarea, nehotărârea, de a trăi frica constructiv? Cred că împreună reușim.
Să ne auzim cu bine data viitoare, cu noi reușite personale!
De foarte mult timp am început să mă confrunt cu amânarea. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de alte lucruri numai ca să nu mă apuc de învățat pentru examen. M-am gândit că poate fi din cauza fricii de eșec. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre perfecționism. O altă variantă era frica de succes :)
Oricare ar fi fost motivul apărea această nehotărâre. Incapacitatea de a lua o decizie, de a acționa, era foarte deranjantă și chiar mă ducea spre mâncat compulsiv. Pentru că ce motiv mai bun de amânare este altul decât foamea? Probabil că astfel am început să confund această nevoie de bază cu refugiul. Mâncarea era acolo pentru mine și nu-mi cerea să depun vreun efort, cu posibilitate de anesteziere temporară, de uitare profundă a temerilor, a tuturor sentimentelor de intensitate ridicată, care erau destabilizatoare.
Într-adevăr, și acum cred că această nehotărâre de a începe un proiect nou este datorată unor frici extrem de puternice care îmi accesează anumite tipare din copilărie. Diferența este că între timp am început să îmi dezvolt alte căi neuronale, care șuntează tiparele vechi. Una dintre acestea este reprezentată de a face un lucru cât de mic în direcția dorită. O acțiune, în defavoarea nonacțiunii, a fugii, care să-mi dea suficientă motivație de a continua cu efort minim.
Mă gândesc acum că probabil și stima de sine este implicată în acest proces. Și făcând acel pas minuscul ea crește suficient încât să-l pot face și pe al doilea.
O altă cale pe care o accesez în prezent este să nu mă gândesc prea mult la ce am de făcut. Să evit să mă pierd, ca în trecut, în a face planuri pentru amânarea execuției. Probabil că persoanele cu alt istoric fac asta natural, însă sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine care au nevoie de o încurajare, că se poate.
Un exemplu de o acțiune înspre direcția dorită este de a îmi pune pixul pe foaie, de a deschide un nou document. Și lăsând la o parte frica de foaia albă, să scriu titlul, un cuvânt. Uneori am impresia că și căutarea bibliografiei pentru un nou proiect este tot o parte a nehotărârii, deși este aparent o etapă necesară. Dacă se prelungește prea mult ajunge să fie mai degrabă o amânare.
Am observat că în momentul în care fac primul pas și las frica deoparte, Universul mă ajută să fac următorul pas. Și asta mi-aduce aminte de cât de simple par lucrurile după ce le-ai făcut. De multe ori am realizat că în nici un caz nu este atât de complicată situația pe cât am dezvoltat-o eu în mintea mea. Scenarita era un vechi obicei, care încă mai apare dacă îi permit asta. Chiar astăzi mi s-a făcut pielea de găină când în urma unei simple decizii de a merge într-o direcție, de a face acea acțiune mică, am întâlnit exact persoana cu care trebuia să vorbesc, am rezolvat ce aveam de rezolvat, și am putut să trec rapid la următorul pas. Asta mi-a amintit de voia divină. Și mi-am propus să fiu în flux, mai degrabă decât să mă opun lui.
Voi ce metode aveți de a evita amânarea, nehotărârea, de a trăi frica constructiv? Cred că împreună reușim.
Să ne auzim cu bine data viitoare, cu noi reușite personale!
Friday, August 17, 2018
Cum să am o zi perfectă!
Salutare oameni buni
În ultimele zile am început să mă întreb cum aș putea modifica acțiunile mele dintr-o zi astfel încât să îmi transform acea zi într-una în care să mă simt bine, să fiu mulțumită de mine, să mă simt împăcată, să pot declara la sfârșitul acelei zile că n-a trecut degeaba.
Și am pornit uitându-mă în trecut, căci pentru asta este el - ca să pot învăța de acolo câte ceva -, la zilele percepute de mine ca fiind unele cu valențe mai degrabă pozitive decât negative. Ce am descoperit:
1. Un somn odihnitor
În zilele în care mă simt bine dorm bine în prealabil. Cum pot eu avea un astfel de somn?
Se pare că într-adevăr, așa cum din mai multe surse de informare am citit/auzit, ecranele înainte de culcare nu-mi fac bine. Așa că am început să evit să vizionez filme seara, să stau prea mult pe telefon (cam astea erau lucrurile pe care le făceam).
De asemenea, am observat și că poveștile spuse copilului meu seara sunt bune și pentru mine. Acea oră pe care o petrecem ca să-l ajut să adoarmă este benefică și pentru somnul meu (dacă fac astfel încât să adorm și eu apoi - și nu mă apuc să fac alte lucruri prin casă).
Aici intră și respirația. În timp ce stăm de povești, încep să respir conștient. Sunt atentă la cursul respirației. Acestă practică mă liniștește atât pe mine, cât și pe băiețelul meu (pentru că el preia din stările noastre).
De ajutor mai sunt și gândurile pozitive. Am observat că atunci când sunt obosită îmi vin tot felul de gânduri care tind să mă destabilizeze. Dacă reușesc să nu le dau curs, mă liniștesc.
Așa cum ritualul de seară îl ajută pe fiul meu să (a)doarmă mai bine, mai repede, mai liniștit, așa cred că și în cazul meu funcționează să am un ritual seara. Un consultant pentru tulburările de somn îmi spunea că este indicat și ca atmosfera din casă să fie pregătită. De exemplu, luminile prin casă să fie stinse, pe cât posibil să fie liniște.
2. Exercițiile de dimineață
Pentru mine exercițiile fizice dimineața fac minuni. Am observat că deși mi se întâmplă să mă trezesc nu foarte bine dispusă, cu dureri de spate, sau înțepenită din cauza poziției de somn, după 12 minute (chiar m-am uitat să văd când apare schimbarea) de exerciții ușoare de dimineață corpul începe să secrete hormoni de „fericire” și starea mea se schimbă radical, într-una în care încep să zâmbesc, să am gânduri pozitive despre mine, despre zi, despre tot. Chiar am încercat să văd dacă mă pot gândi la ceva „negativ”, și nu am reușit, în sensul că nici nu puteam formula acel gând, nu mai era despre mine. În acele momente mă simțeam extraordinar și atât. Și asta doar în 12 minute (eu momentan fac cam 25-30 minute de mișcare dimineața, și includ și o meditație de 5-10 minute la sfârșit - pentru a fi conectată cu mine mai bine în timpul zilei). Eu urmăresc clipurile celor de la FitnessBlender și Yoga with Adriene.
3. Să-mi satisfac pe parcusul zilei 3 nevoi de bază: de conectare/relaționare, de competență, de control.
În încercarea de a satisface aceste nevoi copilului meu (așa cum am învățat de la Urania Cremene), am ajuns la concluzia că și eu am nevoie să mi le satisfac dacă vreau să fiu bine.
4. Pe parcursul zilei să fiu cât mai în contact cu mine, cu corpul, cu nevoie mele, să-mi trăiesc emoțiile, senzațiile, să nu mă mai ignor.
Vă invit și pe voi să urmați acest proces. Pentru fiecare persoană modul în care vede și se raportează la viață este diferit. Dacă aveți întrebări îmi puteți scrie mai jos.
Să avem o zi cu înțelepciune, recunoștință și pace!
În ultimele zile am început să mă întreb cum aș putea modifica acțiunile mele dintr-o zi astfel încât să îmi transform acea zi într-una în care să mă simt bine, să fiu mulțumită de mine, să mă simt împăcată, să pot declara la sfârșitul acelei zile că n-a trecut degeaba.
Și am pornit uitându-mă în trecut, căci pentru asta este el - ca să pot învăța de acolo câte ceva -, la zilele percepute de mine ca fiind unele cu valențe mai degrabă pozitive decât negative. Ce am descoperit:
1. Un somn odihnitor
În zilele în care mă simt bine dorm bine în prealabil. Cum pot eu avea un astfel de somn?
Se pare că într-adevăr, așa cum din mai multe surse de informare am citit/auzit, ecranele înainte de culcare nu-mi fac bine. Așa că am început să evit să vizionez filme seara, să stau prea mult pe telefon (cam astea erau lucrurile pe care le făceam).
De asemenea, am observat și că poveștile spuse copilului meu seara sunt bune și pentru mine. Acea oră pe care o petrecem ca să-l ajut să adoarmă este benefică și pentru somnul meu (dacă fac astfel încât să adorm și eu apoi - și nu mă apuc să fac alte lucruri prin casă).
Aici intră și respirația. În timp ce stăm de povești, încep să respir conștient. Sunt atentă la cursul respirației. Acestă practică mă liniștește atât pe mine, cât și pe băiețelul meu (pentru că el preia din stările noastre).
De ajutor mai sunt și gândurile pozitive. Am observat că atunci când sunt obosită îmi vin tot felul de gânduri care tind să mă destabilizeze. Dacă reușesc să nu le dau curs, mă liniștesc.
Așa cum ritualul de seară îl ajută pe fiul meu să (a)doarmă mai bine, mai repede, mai liniștit, așa cred că și în cazul meu funcționează să am un ritual seara. Un consultant pentru tulburările de somn îmi spunea că este indicat și ca atmosfera din casă să fie pregătită. De exemplu, luminile prin casă să fie stinse, pe cât posibil să fie liniște.
2. Exercițiile de dimineață
Pentru mine exercițiile fizice dimineața fac minuni. Am observat că deși mi se întâmplă să mă trezesc nu foarte bine dispusă, cu dureri de spate, sau înțepenită din cauza poziției de somn, după 12 minute (chiar m-am uitat să văd când apare schimbarea) de exerciții ușoare de dimineață corpul începe să secrete hormoni de „fericire” și starea mea se schimbă radical, într-una în care încep să zâmbesc, să am gânduri pozitive despre mine, despre zi, despre tot. Chiar am încercat să văd dacă mă pot gândi la ceva „negativ”, și nu am reușit, în sensul că nici nu puteam formula acel gând, nu mai era despre mine. În acele momente mă simțeam extraordinar și atât. Și asta doar în 12 minute (eu momentan fac cam 25-30 minute de mișcare dimineața, și includ și o meditație de 5-10 minute la sfârșit - pentru a fi conectată cu mine mai bine în timpul zilei). Eu urmăresc clipurile celor de la FitnessBlender și Yoga with Adriene.
3. Să-mi satisfac pe parcusul zilei 3 nevoi de bază: de conectare/relaționare, de competență, de control.
În încercarea de a satisface aceste nevoi copilului meu (așa cum am învățat de la Urania Cremene), am ajuns la concluzia că și eu am nevoie să mi le satisfac dacă vreau să fiu bine.
4. Pe parcursul zilei să fiu cât mai în contact cu mine, cu corpul, cu nevoie mele, să-mi trăiesc emoțiile, senzațiile, să nu mă mai ignor.
Vă invit și pe voi să urmați acest proces. Pentru fiecare persoană modul în care vede și se raportează la viață este diferit. Dacă aveți întrebări îmi puteți scrie mai jos.
Să avem o zi cu înțelepciune, recunoștință și pace!
Sunday, August 5, 2018
Recunoștință
Vă salut cu drag
Astăzi a fost una din zilele în care m-am trezit foarte devreme și am ales să fac altceva decât acțiunea mea obișnuită. În astfel de momente m-aș fi chinuit să adorm la loc, m-aș fi foit de pe-o parte pe alta, gânduri veneau grămadă, și nu din acelea plăcute, mai ales de nemulțumire, iritare, etc. În schimb m-am ridicat din pat, am pornit leptopul și am ales o ședință de yoga de relaxare pentru zona gâtului. A fost minunat. Pe lângă faptul că acele gânduri au început să se disipe, am reușit să-mi detensionez și corpul, care de obicei dimineața este mai înțepenit după noaptea petrecută în pat.
Vă recomand și vouă Yoga with Adriene. Mie personal îmi place tare mult de ea și apreciez munca depusă. În plus, are foarte multe clipuri video gratuite.
După cele 28 de minute de redirecționare a atenției către respirație, de mișcare vigilentă a corpului, au urmat câteva minute de relaxare cu exercițiul despre care vă vorbeam în postările trecute (5 minute atenție asupra respirației, 5 minute observarea părților corpului) în care am introdus și o parte de recunoștință. După momentul în care îmi observam tălpile, le și mulțumeam pentru ceea ce fac pentru mine, după momentul de observare al picioarelor le eram recunoscătoare pentru susținere, pentru că mă ajută să mă deplasez, etc.
Vă provoc și pe voi să vă „antrenați” cu un astfel de exercițiu astăzi.
Când ați fost ultima oară recunoscători corpului vostru pentru cât face pentru voi?
După terminarea acestui exercițiu mi-am mai permis câteva momente de relaxare și introspecție. Și mi-am propus ca și pe parcursul zilei să am această atitudine de recunoștință, să fiu atentă, așa doar ca un exercițiu, de curiozitate, să observ cum va fi ziua mea privită din această perspectivă, fără a exista acea dorință de a controla rezultatul. Doar fiind prezentă, fără așteptări.
Vă provoc și pe voi să vă propuneți să aveți o astfel de zi. Și dacă doriți îmi puteți împărtăși în comentarii, mai jos, despre cum au decurs lucrurile la schimbarea aceasta de perspectivă. Și dacă faceți asta deja, felicitări. Probabil că viața celor care fac asta zilnic este plină de împliniri, bucurie, pace :)
Vă îmbrățisez cu drag! (Așa ca să mai eliberăm niște oxitocină, atât de benefică pentru noi)
Astăzi a fost una din zilele în care m-am trezit foarte devreme și am ales să fac altceva decât acțiunea mea obișnuită. În astfel de momente m-aș fi chinuit să adorm la loc, m-aș fi foit de pe-o parte pe alta, gânduri veneau grămadă, și nu din acelea plăcute, mai ales de nemulțumire, iritare, etc. În schimb m-am ridicat din pat, am pornit leptopul și am ales o ședință de yoga de relaxare pentru zona gâtului. A fost minunat. Pe lângă faptul că acele gânduri au început să se disipe, am reușit să-mi detensionez și corpul, care de obicei dimineața este mai înțepenit după noaptea petrecută în pat.
Vă recomand și vouă Yoga with Adriene. Mie personal îmi place tare mult de ea și apreciez munca depusă. În plus, are foarte multe clipuri video gratuite.
După cele 28 de minute de redirecționare a atenției către respirație, de mișcare vigilentă a corpului, au urmat câteva minute de relaxare cu exercițiul despre care vă vorbeam în postările trecute (5 minute atenție asupra respirației, 5 minute observarea părților corpului) în care am introdus și o parte de recunoștință. După momentul în care îmi observam tălpile, le și mulțumeam pentru ceea ce fac pentru mine, după momentul de observare al picioarelor le eram recunoscătoare pentru susținere, pentru că mă ajută să mă deplasez, etc.
Vă provoc și pe voi să vă „antrenați” cu un astfel de exercițiu astăzi.
Când ați fost ultima oară recunoscători corpului vostru pentru cât face pentru voi?
După terminarea acestui exercițiu mi-am mai permis câteva momente de relaxare și introspecție. Și mi-am propus ca și pe parcursul zilei să am această atitudine de recunoștință, să fiu atentă, așa doar ca un exercițiu, de curiozitate, să observ cum va fi ziua mea privită din această perspectivă, fără a exista acea dorință de a controla rezultatul. Doar fiind prezentă, fără așteptări.
Vă provoc și pe voi să vă propuneți să aveți o astfel de zi. Și dacă doriți îmi puteți împărtăși în comentarii, mai jos, despre cum au decurs lucrurile la schimbarea aceasta de perspectivă. Și dacă faceți asta deja, felicitări. Probabil că viața celor care fac asta zilnic este plină de împliniri, bucurie, pace :)
Vă îmbrățisez cu drag! (Așa ca să mai eliberăm niște oxitocină, atât de benefică pentru noi)
Monday, July 30, 2018
Tehnică de îmbunătățire a calității vieții
Bine v-am regăsit oameni dragi
Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi o tehnică care la mine a avut succes în a sta în prezent și a avea zile în pace și seninătate. Sunt câțiva pași pe care dacă-i urmați vă garantez schimbarea în bine în viața voastră :) Atât de încântată sunt de ceea ce urmează să vă spun, încât mi-am permis să fac astfel de afirmații :)
Pașii se conturează cam așa:
1. Fii cât de prezent poți fi.
Ieri, de exemplu, mi-a fost foarte util ca atunci când un gând „negativ” (care nu mă ajuta la a-mi păstra starea de liniște, pace interioară, calm, seninătate..etc.) apărea, să-l etichetez cumva ca fiind un gând aparținând gândirii mele vechi (în care nu eram în prezent, trăiam mai mult în trecut sau în viitor, în care mă simțeam nasol, în care aveam multe frici, și așa mai departe) și să fac alegerea conștientă de a trăi în momentul prezent (de exemplu: eram cu fiul meu, mintea începea să devieze, eu alegeam să stau acolo cu mintea, la jocul nostru, la discuția noastră).
2. Observă.
Partea asta seamănă puțin cu exercițiul despre care vorbeam în articolul „Timp cu mine” de la postarea trecută. Doar observă ceea ce se întâmplă, ceea ce apare, fără critică, judecată, comparație, invidie, etc. Și Darren Weissman spunea într-un videoclip că „You are not choosing it!”, adică noi nu ne alegem să simțim anumite chestii, ele apar pur și simplu în anumite situații, sunt „triggered”, declanșate, de anumite evenimente din trecut stocate în subconștient, de care nici nu știm. Este vorba despre ceea ce ne-au programat alții să fim de când eram mici (mai ales în primii 7 ani de viață în care suntem, pur și simplu, ca un burete și absorbim fiecare cuvânt, grimasă, emoție,etc., a celor care ne cresc).
3. Setează-ți intenția.
Aici mă refer la ceea ce vreau și urmează să fac. Este extrem de important să-mi setez direcția spre care vreau să merg și nu cea pe care nu o vreau. De exemplu: dacă vreau pace în lume spun că-mi doresc să activez înspre aducerea păcii în lume, și nu spun că îmi doresc ca războiul să înceteze. Este o chestie de semantică foarte importantă. Este ca la acele campanii antifumat, când de fapt te concentrezi tot pe fumat (undercover:) ).
Și o altă parte importantă aici este să-ți imaginezi că ești acolo unde îți dorești să fii. Să simți că ești acolo prin toate simțurile. Se pare că imaginația este un instrument foarte important în realizarea obiectivelor. De exemplu, un atlet își poate aduce victoria imaginându-și cum se simte atunci când e învigător deja, care este parcusul până la linia de sosire, cum bate vântul, cum se simte corpul și așa mai departe. Tot ce ține de o imagine completă a tabloului dorit.
4. Folosește-te de portalele prezent, trecut, viitor
Aici mă refer la a declanșa subconștientul până când nu mai poate fi declanșat (până când nu mai există butoane pe care să se apese). Să observăm corpul din perspectiva iubitoare de „Sunt recunoascătoare!”. Să observăm anumite mișcări pe care le facem, postura, ceea ce simți, culorile din jur, sunetele, mirosurile, gustul, emoțiile, elementele naturii în anumite momente care activează subconștientul.
Acestea fiind spuse, vă las să meditați la cei 4 pași.
Vă doresc o zi cât mai armonioasă!
Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi o tehnică care la mine a avut succes în a sta în prezent și a avea zile în pace și seninătate. Sunt câțiva pași pe care dacă-i urmați vă garantez schimbarea în bine în viața voastră :) Atât de încântată sunt de ceea ce urmează să vă spun, încât mi-am permis să fac astfel de afirmații :)
Pașii se conturează cam așa:
1. Fii cât de prezent poți fi.
Ieri, de exemplu, mi-a fost foarte util ca atunci când un gând „negativ” (care nu mă ajuta la a-mi păstra starea de liniște, pace interioară, calm, seninătate..etc.) apărea, să-l etichetez cumva ca fiind un gând aparținând gândirii mele vechi (în care nu eram în prezent, trăiam mai mult în trecut sau în viitor, în care mă simțeam nasol, în care aveam multe frici, și așa mai departe) și să fac alegerea conștientă de a trăi în momentul prezent (de exemplu: eram cu fiul meu, mintea începea să devieze, eu alegeam să stau acolo cu mintea, la jocul nostru, la discuția noastră).
2. Observă.
Partea asta seamănă puțin cu exercițiul despre care vorbeam în articolul „Timp cu mine” de la postarea trecută. Doar observă ceea ce se întâmplă, ceea ce apare, fără critică, judecată, comparație, invidie, etc. Și Darren Weissman spunea într-un videoclip că „You are not choosing it!”, adică noi nu ne alegem să simțim anumite chestii, ele apar pur și simplu în anumite situații, sunt „triggered”, declanșate, de anumite evenimente din trecut stocate în subconștient, de care nici nu știm. Este vorba despre ceea ce ne-au programat alții să fim de când eram mici (mai ales în primii 7 ani de viață în care suntem, pur și simplu, ca un burete și absorbim fiecare cuvânt, grimasă, emoție,etc., a celor care ne cresc).
3. Setează-ți intenția.
Aici mă refer la ceea ce vreau și urmează să fac. Este extrem de important să-mi setez direcția spre care vreau să merg și nu cea pe care nu o vreau. De exemplu: dacă vreau pace în lume spun că-mi doresc să activez înspre aducerea păcii în lume, și nu spun că îmi doresc ca războiul să înceteze. Este o chestie de semantică foarte importantă. Este ca la acele campanii antifumat, când de fapt te concentrezi tot pe fumat (undercover:) ).
Și o altă parte importantă aici este să-ți imaginezi că ești acolo unde îți dorești să fii. Să simți că ești acolo prin toate simțurile. Se pare că imaginația este un instrument foarte important în realizarea obiectivelor. De exemplu, un atlet își poate aduce victoria imaginându-și cum se simte atunci când e învigător deja, care este parcusul până la linia de sosire, cum bate vântul, cum se simte corpul și așa mai departe. Tot ce ține de o imagine completă a tabloului dorit.
4. Folosește-te de portalele prezent, trecut, viitor
Aici mă refer la a declanșa subconștientul până când nu mai poate fi declanșat (până când nu mai există butoane pe care să se apese). Să observăm corpul din perspectiva iubitoare de „Sunt recunoascătoare!”. Să observăm anumite mișcări pe care le facem, postura, ceea ce simți, culorile din jur, sunetele, mirosurile, gustul, emoțiile, elementele naturii în anumite momente care activează subconștientul.
Acestea fiind spuse, vă las să meditați la cei 4 pași.
Vă doresc o zi cât mai armonioasă!
Friday, July 27, 2018
Timp cu mine
Bine v-am regăsit oameni buni și iubitori de viață
Astăzi am ales să petrec aproape o oră cu mine și am lăsat totul de-o parte (când dormea copilul :)) și am făcut puțină mișcare lentă cu atenție asupra corpului, asupra a ceea ce aveam nevoie în acel moment, fără să forțez lucrurile într-o direcție sau alta. Am ales să fiu, și atât. A fost o experiență minunată pe care v-o recomand cu căldură.
De mai bine de o săptămână mi-am propus să reiau meditațiile, pentru că o perioadă n-am putut să-mi mai aloc timp pentru acestea. Când spun meditațiile mă gândesc la a sta într-un loc, cu scopul de a mă relaxa, de a lăsa gândurile să treacă așa cum au venit, de a respira conștient, un anumit interval de timp. Perioade scurte de atenție am tot avut, însă nu ceva „organizat”. Și mă bucur că am putut relua această activitate magnifică pe care o desfășor pentru sănătatea mea mentală.
Unul dintre exercițiile din ultima săptămână, propus de Cristian Olteanu, a fost să ne luăm 5 minute pentru a ne direcționa atenția către respirație, lăsând gândurile să treacă. Apoi alte 5 minute urmau să fie pentru observarea fiecărei părți ale corpului, fără a eticheta, judeca, critica vreun pic. Acest exercițiu ce vizează dezvoltarea atenției ne-a fost propus pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni în care putem să vedem deja schimbări în viața noastră.
Așa că îți propun și ție, dragă cititorule, să lucrezi cu tine acest exercițiu (și dacă dorești poți împărtăși rezultatele cu mine printr-un comentariu la postare). După 2 săptămâni, în care cu siguranță se văd anumite schimbări pozitive în viața noastră, putem mări perioada la 20 de minute (10 minute direcționarea atenției spre respirație, 10 minute observarea părților corpului). Dacă în cele 5 minute de observare a corpului îți vin anumite gânduri, este în regulă, și îți poți redirecționa atenția înapoi pe respirație, urmând ca apoi să revii la partea de observare.
După exercițiu eu simt liniște, prin minte îmi trec mult mai puține gânduri. Mai simt relaxare, trezire, conștiență, fericire, îmi pare că fac alegeri mai bune în ceea ce privește viața în general, deci pot spune că îmi crește intuiția. De asemenea, pot spune și că devin mai bună cu mine, nivelul de acceptare crește, deci probabil și stima de sine :)
În concluzie, de acest exercițiu beneficienzi atât tu, cât și cei din jurul tău, pentru că fiind mai relaxat și relațiile cu ceilalți se schimbă în bine. Mai ales relațiile cu copiii care preiau din starea mamei/tatălui :)
Te provoc la 2 săptămâni în care să investești 10 minute doar pentru tine. Merită!
Să avem o zi mirobolantă cu ceva timp numai pentru noi!
Astăzi am ales să petrec aproape o oră cu mine și am lăsat totul de-o parte (când dormea copilul :)) și am făcut puțină mișcare lentă cu atenție asupra corpului, asupra a ceea ce aveam nevoie în acel moment, fără să forțez lucrurile într-o direcție sau alta. Am ales să fiu, și atât. A fost o experiență minunată pe care v-o recomand cu căldură.
De mai bine de o săptămână mi-am propus să reiau meditațiile, pentru că o perioadă n-am putut să-mi mai aloc timp pentru acestea. Când spun meditațiile mă gândesc la a sta într-un loc, cu scopul de a mă relaxa, de a lăsa gândurile să treacă așa cum au venit, de a respira conștient, un anumit interval de timp. Perioade scurte de atenție am tot avut, însă nu ceva „organizat”. Și mă bucur că am putut relua această activitate magnifică pe care o desfășor pentru sănătatea mea mentală.
Unul dintre exercițiile din ultima săptămână, propus de Cristian Olteanu, a fost să ne luăm 5 minute pentru a ne direcționa atenția către respirație, lăsând gândurile să treacă. Apoi alte 5 minute urmau să fie pentru observarea fiecărei părți ale corpului, fără a eticheta, judeca, critica vreun pic. Acest exercițiu ce vizează dezvoltarea atenției ne-a fost propus pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni în care putem să vedem deja schimbări în viața noastră.
Așa că îți propun și ție, dragă cititorule, să lucrezi cu tine acest exercițiu (și dacă dorești poți împărtăși rezultatele cu mine printr-un comentariu la postare). După 2 săptămâni, în care cu siguranță se văd anumite schimbări pozitive în viața noastră, putem mări perioada la 20 de minute (10 minute direcționarea atenției spre respirație, 10 minute observarea părților corpului). Dacă în cele 5 minute de observare a corpului îți vin anumite gânduri, este în regulă, și îți poți redirecționa atenția înapoi pe respirație, urmând ca apoi să revii la partea de observare.
După exercițiu eu simt liniște, prin minte îmi trec mult mai puține gânduri. Mai simt relaxare, trezire, conștiență, fericire, îmi pare că fac alegeri mai bune în ceea ce privește viața în general, deci pot spune că îmi crește intuiția. De asemenea, pot spune și că devin mai bună cu mine, nivelul de acceptare crește, deci probabil și stima de sine :)
În concluzie, de acest exercițiu beneficienzi atât tu, cât și cei din jurul tău, pentru că fiind mai relaxat și relațiile cu ceilalți se schimbă în bine. Mai ales relațiile cu copiii care preiau din starea mamei/tatălui :)
Te provoc la 2 săptămâni în care să investești 10 minute doar pentru tine. Merită!
Să avem o zi mirobolantă cu ceva timp numai pentru noi!
Tuesday, July 17, 2018
Fericire vs Suferință
Salutare oameni dragi
Ultima perioadă a vieții mele a fost presărată cu conștientizări și o să vă împărtășeșc câteva dintre ele astăzi. Voi începe prin a vă mai spune încă o dată cât de uimitor este să fii prezent, să-ți asculți corpul, să-ți pui mintea „la respect”.
Deși încă simt că-mi este greu să acționez pe cât aș vrea în anumite direcții ale vieții proprii, devin din ce în ce mai conștientă de ce se întâmplă. Cred că acea condiție de observator a mediului care mă înconjoară, inclusiv al meu personal, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult. Și simt că în curând o să fie nevoie să acționez mai mult.
Este incredibil să privesc, cu oarecare detașare - cred că nu este încă o detașare completă, dar nici nu mai am pretenții de perfecționistă :) - modul meu și al altora de comportament. Parcă sunt mai atentă la discursul meu interior/exterior și al altora, parcă conexiunile cu informația din creier se fac mult mai repede, parcă pentru prima oară în viața mea încep să ascult cu adevărat ceea ce se petrece în jurul meu, ca și cum m-aș fi trezit.
Una dintre conștientizările mele a fost legată de mâncat. Când scriam la una dintre meditațiile zilnice de pe celălalt blog: https://destinspiritual.blogspot.com/, mi-am dat seama că aveam credința că înainte de a primi ceva „bun”, mai întâi trebuie să „mănânc” ceva „rău”. Cred că această convingere se extinde foarte mult în diverse arii ale vieții mele. Ea vine probabil de la faptul că am tot auzit: „Înainte să ieși afară, trebuie să mănânci!”, „Înainte de desert, trebuie să mănânci mâncare gătită!”, și alte condiționări de acest gen, asemănătoare cu a spune că înainte de a primi ceva ce-ți place trebuie să faci ceva ce nu-ți place. Și mă gândesc că probabil și mie ca mamă s-ar putea să-mi fie extrem de greu să nu fac „vreodată” astfel de condiționări cu fiul meu.
Astfel am ajuns la un mod deficitar de alimentație, gândind că: „îaninte să mănânc ce-mi place, trebuie să mănânc ceva ce nu-mi place” (chiar și în cazul prăjiturii, înainte de a mânca o prăjitură, în mintea mea se forma gândul că trebuie să mănânc și o salată/legume/mâncare „sănătoasă” - când de fapt eu aveam nevoie numai de prăjitura aia; credința asta ducându-mă însă spre mâncat în exces).
Vă povestesc despre aceste convingeri pentru că mi se par atât de comune și atât de ușor de trecut cu vederea. Mie mi-au luat 32 de ani :) să o conștientizez. Și chestia este că ea poate fi extrapolată în multe direcții, ca de exemplu: „Trebuie să sufăr, ca să-mi fie bine!”, convingere pe care am întâlnit-o destul de des în jurul meu, chiar la persoane care au lucrat mult cu sinele, coach-eri, profesori, psihologi....
Te las și pe tine să extinzi această convingere, să o personalizezi în funcție de nevoile tale așa cum simți. Poate îmi și împărtășești din experiența ta. Astfel putem crește împreună.
Să avem o zi plină de înțelepciune!
Ultima perioadă a vieții mele a fost presărată cu conștientizări și o să vă împărtășeșc câteva dintre ele astăzi. Voi începe prin a vă mai spune încă o dată cât de uimitor este să fii prezent, să-ți asculți corpul, să-ți pui mintea „la respect”.
Deși încă simt că-mi este greu să acționez pe cât aș vrea în anumite direcții ale vieții proprii, devin din ce în ce mai conștientă de ce se întâmplă. Cred că acea condiție de observator a mediului care mă înconjoară, inclusiv al meu personal, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult. Și simt că în curând o să fie nevoie să acționez mai mult.
Este incredibil să privesc, cu oarecare detașare - cred că nu este încă o detașare completă, dar nici nu mai am pretenții de perfecționistă :) - modul meu și al altora de comportament. Parcă sunt mai atentă la discursul meu interior/exterior și al altora, parcă conexiunile cu informația din creier se fac mult mai repede, parcă pentru prima oară în viața mea încep să ascult cu adevărat ceea ce se petrece în jurul meu, ca și cum m-aș fi trezit.
Una dintre conștientizările mele a fost legată de mâncat. Când scriam la una dintre meditațiile zilnice de pe celălalt blog: https://destinspiritual.blogspot.com/, mi-am dat seama că aveam credința că înainte de a primi ceva „bun”, mai întâi trebuie să „mănânc” ceva „rău”. Cred că această convingere se extinde foarte mult în diverse arii ale vieții mele. Ea vine probabil de la faptul că am tot auzit: „Înainte să ieși afară, trebuie să mănânci!”, „Înainte de desert, trebuie să mănânci mâncare gătită!”, și alte condiționări de acest gen, asemănătoare cu a spune că înainte de a primi ceva ce-ți place trebuie să faci ceva ce nu-ți place. Și mă gândesc că probabil și mie ca mamă s-ar putea să-mi fie extrem de greu să nu fac „vreodată” astfel de condiționări cu fiul meu.
Astfel am ajuns la un mod deficitar de alimentație, gândind că: „îaninte să mănânc ce-mi place, trebuie să mănânc ceva ce nu-mi place” (chiar și în cazul prăjiturii, înainte de a mânca o prăjitură, în mintea mea se forma gândul că trebuie să mănânc și o salată/legume/mâncare „sănătoasă” - când de fapt eu aveam nevoie numai de prăjitura aia; credința asta ducându-mă însă spre mâncat în exces).
Vă povestesc despre aceste convingeri pentru că mi se par atât de comune și atât de ușor de trecut cu vederea. Mie mi-au luat 32 de ani :) să o conștientizez. Și chestia este că ea poate fi extrapolată în multe direcții, ca de exemplu: „Trebuie să sufăr, ca să-mi fie bine!”, convingere pe care am întâlnit-o destul de des în jurul meu, chiar la persoane care au lucrat mult cu sinele, coach-eri, profesori, psihologi....
Te las și pe tine să extinzi această convingere, să o personalizezi în funcție de nevoile tale așa cum simți. Poate îmi și împărtășești din experiența ta. Astfel putem crește împreună.
Să avem o zi plină de înțelepciune!
Friday, July 13, 2018
Puterea prezentului
Bună seara oameni dragi
Astăzi mi-au tot ieșit în cale lucruri despre prezent, despre a fi prezent, despre a trăi în clipa prezentă. Toate acestea mi se par extrem de importante. Nu putem trăi în trecut (pentru că oricum nu-l mai putem schimba), dar nici în viitor (pentru că nu a venit încă). Atunci când ne concentrăm pe trecut apar resentimentele, și când ne proiectăm în viitor apar fricile. Nici unele, nici altele nu ne sunt de folos.
Vorbeam astăzi cu o prietenă despre meditație. Eu cred că meditația se referă chiar la a sta în prezent. Ea îmi spunea că simpla respirație este o meditație. Și este adevărat că atunci când îmi aduc atenția asupra respirației, înseamnă că sunt prezentă, deci meditez :) E simplu să medităm, nu-i așa?
Orice îți aduce atenția la momentul prezent este o meditație. Atunci când citesc și sunt acolo meditez. Când îmi leg șireturile și realizez că-mi leg șireturile, meditez. Când beau un pahar cu apă și simt cum apa trece prin esofag, stomac, etc., meditez. Gândiți-vă!
Când ați mai putea medita? În ce condiții?
Eu consider că oriunde suntem, orice am face putem să medităm. Și spun asta („cu voce tare”) și pentru mine, căci obișnuiam să cred că meditația se face ori cu un profesor, ori acasă în nu știu ce poziție, sau cine știe cum. Mi-a luat ceva să ajung la această concluzie pe care v-am împărtășit-o.
Uneori nu este ușor să rămâi prezent, concentrat pe o anume activitate. De cele mai multe ori tendința este de a fugi, cu gândurile, în alte direcții mai mult sau mai puțin cunoscute la nivel conștient. Chestia este că uneori putem avea anumite stări nasoale tocmai pentru că hoinărim cu gândurile cine știe pe unde. Pentru că atunci când ne lăsăm purtați de un gând, el ne duce la altul, și la altul și așa mai departe, până când accesăm o stare mai veche. Acea stare ne poate face să ne simțim nu tocmai bine.
Așadar, ce aleg să fac acum? Aleg să mă las condus de gânduri, aleg să-mi las mintea să rătăcească pe unde vrea ea, sau mai degrabă aleg să fiu conștient de gândurile mele, de mine, de ceea ce fac acum, de ceea ce spun? Aleg să-mi trăiesc viața într-o iluzie, sau vreau să mă trezesc, să fiu prezent?
Tu ce alegi?
Eu aleg starea de prezență, pentru că aici mă simt cel mai bine.
O seară liniștită, dacă asta vă doriți, și la cât mai multe meditații!
Astăzi mi-au tot ieșit în cale lucruri despre prezent, despre a fi prezent, despre a trăi în clipa prezentă. Toate acestea mi se par extrem de importante. Nu putem trăi în trecut (pentru că oricum nu-l mai putem schimba), dar nici în viitor (pentru că nu a venit încă). Atunci când ne concentrăm pe trecut apar resentimentele, și când ne proiectăm în viitor apar fricile. Nici unele, nici altele nu ne sunt de folos.
Vorbeam astăzi cu o prietenă despre meditație. Eu cred că meditația se referă chiar la a sta în prezent. Ea îmi spunea că simpla respirație este o meditație. Și este adevărat că atunci când îmi aduc atenția asupra respirației, înseamnă că sunt prezentă, deci meditez :) E simplu să medităm, nu-i așa?
Orice îți aduce atenția la momentul prezent este o meditație. Atunci când citesc și sunt acolo meditez. Când îmi leg șireturile și realizez că-mi leg șireturile, meditez. Când beau un pahar cu apă și simt cum apa trece prin esofag, stomac, etc., meditez. Gândiți-vă!
Când ați mai putea medita? În ce condiții?
Eu consider că oriunde suntem, orice am face putem să medităm. Și spun asta („cu voce tare”) și pentru mine, căci obișnuiam să cred că meditația se face ori cu un profesor, ori acasă în nu știu ce poziție, sau cine știe cum. Mi-a luat ceva să ajung la această concluzie pe care v-am împărtășit-o.
Uneori nu este ușor să rămâi prezent, concentrat pe o anume activitate. De cele mai multe ori tendința este de a fugi, cu gândurile, în alte direcții mai mult sau mai puțin cunoscute la nivel conștient. Chestia este că uneori putem avea anumite stări nasoale tocmai pentru că hoinărim cu gândurile cine știe pe unde. Pentru că atunci când ne lăsăm purtați de un gând, el ne duce la altul, și la altul și așa mai departe, până când accesăm o stare mai veche. Acea stare ne poate face să ne simțim nu tocmai bine.
Așadar, ce aleg să fac acum? Aleg să mă las condus de gânduri, aleg să-mi las mintea să rătăcească pe unde vrea ea, sau mai degrabă aleg să fiu conștient de gândurile mele, de mine, de ceea ce fac acum, de ceea ce spun? Aleg să-mi trăiesc viața într-o iluzie, sau vreau să mă trezesc, să fiu prezent?
Tu ce alegi?
Eu aleg starea de prezență, pentru că aici mă simt cel mai bine.
O seară liniștită, dacă asta vă doriți, și la cât mai multe meditații!
Tuesday, July 10, 2018
Schimbă perspectiva
Bine v-am regăsit oameni dragi
M-am gândit ca astăzi să vă scriu câteva exemple de schimbare a perspectivei astfel încât să fim bine cu noi, să nu ne mai încărcăm cu prea multă tensiune.
Un prim exemplu este legat de o programare la doctor planificată acum o lună jumătate de care am uitat cu desăvârșire, deși îmi reamintisem de ea cu 2 zile înainte, și chiar o aveam în calendar pe telefon. De obicei telefonul obișnuia să-mi anunțe evenimentele, de data asta a uitat, sau n-am băgat eu de seamă. Programarea era de dimineață, iar eu am sărit ca arsă din pat pe la prânz cu speranța că uitându-mă în telefon, acesta îmi va arăta că de fapt acea planificare era după-amiază. Nu a fost așa. În acest punct am început să resimt o anumită frustrare, și aveam de ales modul în care voi reacționa. Altă dată aș fi înjurat, m-aș fi enervat foarte tare, aș fi țipat la prima persoană pe care o întâlneam, și aș fi crezut că toată ziua este ruinată, dacă nu chiar viața (asta pentru că uneori duceam lucrurile la extrem și generalizam destul de mult). Acum, în schimb, am ales să respir, să mă gândesc mai degrabă la o soluție decât la cine este vinovatul pentru această „nenorocire”. Altă dată aș fi renunțat poate cu desăvârșire la programarea aceea, crezând că nu mai am eu vreo șansă să ajung anul ăsta la doctorul respectiv. Acum mi-a trecut prin minte să sun și să văd ce se poate face în situația dată, fără proiecții, fără așteptări. Și ce să vezi? Am găsit un loc a doua zi! Incredibil! Eram uluită. Credeam că glumește. Dar cu un ton calm, am spus că da, este în regulă. Care era probabilitatea să uit (eu în general am o agentă foarte strictă cu ce am de făcut și o respect)? Și care era probabilitatea să găsesc un loc chiar a doua zi? Nu am putut decât să fiu recunoscătoare Puterii mele Superioare pentru acest eveniment. Acum știu că nu eu sunt regizorul vieții mele. Dacă încă mai credeam că eu regizez întregul spectacol, aș fi avut o zi (sau mai multe zile) tare amară. Cât de bine este să predai frâiele! Tare îmi doresc să-mi amintesc să fac asta cât de des pot. Și sunt foarte recunoscătoare că mi-am adus aminte de asta și a doua zi când m-au sunat să amâne programarea cu 2 ore :) Iar tensiunea care a existat totuși am putut să o scot foarte rapid într-un mod asertiv. Am dat muzica un pic mai tare și am cântat pe o melodie.
Un alt doilea exemplu este de azinoapte când fiul meu s-a trezit și a început să plângă, să tot strige NU/nu vreau, să tragă de mine în toate direcțiile. Pentru prima oară am încercat o metodă nouă de a face față tensiunilor care altfel s-ar fi acumulat rapid în organism. Este o metodă de comunicare nonviolentă, în care doar observi și oglindești pe cel din fața ta. De exemplu, la țipetele de NUUU, am ales să-i „răspund” cu „Aud când spui NU/ te aud că spui NU/nu vreau”. Și am observat că metoda asta chiar funcționează pentru că uneori lovește când este foarte supărat, iar acum pe perioada cât am aplicat această metodă chiar s-a calmat.
Dacă doriți să vorbim mai mult despre asta îmi puteți scrie :)
Până data viitoare vă îmbrățișez cu dragoste și recunoștință!
M-am gândit ca astăzi să vă scriu câteva exemple de schimbare a perspectivei astfel încât să fim bine cu noi, să nu ne mai încărcăm cu prea multă tensiune.
Un prim exemplu este legat de o programare la doctor planificată acum o lună jumătate de care am uitat cu desăvârșire, deși îmi reamintisem de ea cu 2 zile înainte, și chiar o aveam în calendar pe telefon. De obicei telefonul obișnuia să-mi anunțe evenimentele, de data asta a uitat, sau n-am băgat eu de seamă. Programarea era de dimineață, iar eu am sărit ca arsă din pat pe la prânz cu speranța că uitându-mă în telefon, acesta îmi va arăta că de fapt acea planificare era după-amiază. Nu a fost așa. În acest punct am început să resimt o anumită frustrare, și aveam de ales modul în care voi reacționa. Altă dată aș fi înjurat, m-aș fi enervat foarte tare, aș fi țipat la prima persoană pe care o întâlneam, și aș fi crezut că toată ziua este ruinată, dacă nu chiar viața (asta pentru că uneori duceam lucrurile la extrem și generalizam destul de mult). Acum, în schimb, am ales să respir, să mă gândesc mai degrabă la o soluție decât la cine este vinovatul pentru această „nenorocire”. Altă dată aș fi renunțat poate cu desăvârșire la programarea aceea, crezând că nu mai am eu vreo șansă să ajung anul ăsta la doctorul respectiv. Acum mi-a trecut prin minte să sun și să văd ce se poate face în situația dată, fără proiecții, fără așteptări. Și ce să vezi? Am găsit un loc a doua zi! Incredibil! Eram uluită. Credeam că glumește. Dar cu un ton calm, am spus că da, este în regulă. Care era probabilitatea să uit (eu în general am o agentă foarte strictă cu ce am de făcut și o respect)? Și care era probabilitatea să găsesc un loc chiar a doua zi? Nu am putut decât să fiu recunoscătoare Puterii mele Superioare pentru acest eveniment. Acum știu că nu eu sunt regizorul vieții mele. Dacă încă mai credeam că eu regizez întregul spectacol, aș fi avut o zi (sau mai multe zile) tare amară. Cât de bine este să predai frâiele! Tare îmi doresc să-mi amintesc să fac asta cât de des pot. Și sunt foarte recunoscătoare că mi-am adus aminte de asta și a doua zi când m-au sunat să amâne programarea cu 2 ore :) Iar tensiunea care a existat totuși am putut să o scot foarte rapid într-un mod asertiv. Am dat muzica un pic mai tare și am cântat pe o melodie.
Un alt doilea exemplu este de azinoapte când fiul meu s-a trezit și a început să plângă, să tot strige NU/nu vreau, să tragă de mine în toate direcțiile. Pentru prima oară am încercat o metodă nouă de a face față tensiunilor care altfel s-ar fi acumulat rapid în organism. Este o metodă de comunicare nonviolentă, în care doar observi și oglindești pe cel din fața ta. De exemplu, la țipetele de NUUU, am ales să-i „răspund” cu „Aud când spui NU/ te aud că spui NU/nu vreau”. Și am observat că metoda asta chiar funcționează pentru că uneori lovește când este foarte supărat, iar acum pe perioada cât am aplicat această metodă chiar s-a calmat.
Dacă doriți să vorbim mai mult despre asta îmi puteți scrie :)
Până data viitoare vă îmbrățișez cu dragoste și recunoștință!
Friday, July 6, 2018
Resurse
Salutare oameni buni
Săptămâna aceasta cineva mi-a pus întrebarea: „Care sunt resursele mele?”. Fără nici o ezitare am răspuns că în primul rând resursa mea sunt eu. Și, deși uneori tind să uit asta, cred cu tărie că eu sunt cea mai importantă resursă a mea. Tu ce crezi? Ești o resursă pentru tine? Eu cred că toți suntem resurse personale foarte puternice. Ca adulți, stă în puterea noastră să ne alegem viața. Cel puțin aceasta este părerea mea. De asemenea, și convingerile mele sunt o resursă pentru mine. De exemplu, una dintre convingerile mele poate fi „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”. Dacă nu este dusă la extrem această convingere a mea poate fi extrem de utilă.
O altă resursă egal de importantă sunt ceilalți. Omul din fața mea este oglinda mea. Am observat că în funcție de ceea ce dau eu în exterior, primesc înapoi (exact ca o reflexie). Dacă ceea ce ofer este de natură pozitivă, zâmbete (așa cum vorbeam și în articolul de acum câteva zile), vorbe bune, pline de dragoste, compasiune, acceptare necondiționată, înțelegere, iertare, și altele de acest gen, atunci și ceea ce primesc este din acest registru. Bineînțeles că și reversul este valabil.
Ca resursă pot fi și discuțiile cu ceilalți, sfaturile pe care le primesc, sau pur și simplu faptul că cineva vorbește este o resursă însemnată pentru mine, deoarece consider că pot învăța câte ceva de la oricine. De exemplu, baiatul meu care nu are încă 2 ani mă învață foarte multe. Și, deși înainte obișnuiam să judec omul după aparențe, după haina pe care o poartă, după cum se afișază în societate, acum sunt recunoascătoare pentru că am înțeles că nu haina este importantă, ci omul. Mulțumesc pentru asta grupului de autosuport Tulburări Alimentare Anonimi. Am învățat foarte multe din întâlnirile care au avut loc la Mănăstirea Radu Vodă.
De asemenea, o resursă importantă o reprezintă natura, împreună cu mediul înconjurător. Chiar dădeam exemplul, în discuția noastră, că pot învăța din orice dacă asta decid. Dacă mă împiedic de ceva, pot învăța ca data viitoare să fiu mai atentă cum și pe unde calc. Din tot ceea ce ni se întâmplă putem învăța ceva. Din orice. Și aici sunt incluse și experiențele vieții mai puțin plăcute. Este, așa cum am spus mai sus, o alegere a modului în care mă raportez la experiența respectivă. Termenul folosit în ultima vreme destul de des este de a ne „învăța lecția” din situația dată.
Toate aceste resurse le-am folosit atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. De exemplu, faptul că acord timp blogului, și scriu despre mine și experiențele mele, poate să ajute anumite persoane. Acesta este un mod în care eu activez resursele mele în favoarea celorlalți.
Sunt convinsă că pe măsură ce trece timpul apar noi resurse în viața mea și știu că o să fiu acolo prezentă să le folosesc atât pentru mine, cât și pentru voi.
Acestea fiind spuse, vă mulțumesc, vă sunt extrem de recunoscătoare, și vă îndemn să vă răspundeți și voi la întrebările din acest articol.
Să avem o zi uluitoare!
Săptămâna aceasta cineva mi-a pus întrebarea: „Care sunt resursele mele?”. Fără nici o ezitare am răspuns că în primul rând resursa mea sunt eu. Și, deși uneori tind să uit asta, cred cu tărie că eu sunt cea mai importantă resursă a mea. Tu ce crezi? Ești o resursă pentru tine? Eu cred că toți suntem resurse personale foarte puternice. Ca adulți, stă în puterea noastră să ne alegem viața. Cel puțin aceasta este părerea mea. De asemenea, și convingerile mele sunt o resursă pentru mine. De exemplu, una dintre convingerile mele poate fi „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”. Dacă nu este dusă la extrem această convingere a mea poate fi extrem de utilă.
O altă resursă egal de importantă sunt ceilalți. Omul din fața mea este oglinda mea. Am observat că în funcție de ceea ce dau eu în exterior, primesc înapoi (exact ca o reflexie). Dacă ceea ce ofer este de natură pozitivă, zâmbete (așa cum vorbeam și în articolul de acum câteva zile), vorbe bune, pline de dragoste, compasiune, acceptare necondiționată, înțelegere, iertare, și altele de acest gen, atunci și ceea ce primesc este din acest registru. Bineînțeles că și reversul este valabil.
Ca resursă pot fi și discuțiile cu ceilalți, sfaturile pe care le primesc, sau pur și simplu faptul că cineva vorbește este o resursă însemnată pentru mine, deoarece consider că pot învăța câte ceva de la oricine. De exemplu, baiatul meu care nu are încă 2 ani mă învață foarte multe. Și, deși înainte obișnuiam să judec omul după aparențe, după haina pe care o poartă, după cum se afișază în societate, acum sunt recunoascătoare pentru că am înțeles că nu haina este importantă, ci omul. Mulțumesc pentru asta grupului de autosuport Tulburări Alimentare Anonimi. Am învățat foarte multe din întâlnirile care au avut loc la Mănăstirea Radu Vodă.
De asemenea, o resursă importantă o reprezintă natura, împreună cu mediul înconjurător. Chiar dădeam exemplul, în discuția noastră, că pot învăța din orice dacă asta decid. Dacă mă împiedic de ceva, pot învăța ca data viitoare să fiu mai atentă cum și pe unde calc. Din tot ceea ce ni se întâmplă putem învăța ceva. Din orice. Și aici sunt incluse și experiențele vieții mai puțin plăcute. Este, așa cum am spus mai sus, o alegere a modului în care mă raportez la experiența respectivă. Termenul folosit în ultima vreme destul de des este de a ne „învăța lecția” din situația dată.
Toate aceste resurse le-am folosit atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. De exemplu, faptul că acord timp blogului, și scriu despre mine și experiențele mele, poate să ajute anumite persoane. Acesta este un mod în care eu activez resursele mele în favoarea celorlalți.
Sunt convinsă că pe măsură ce trece timpul apar noi resurse în viața mea și știu că o să fiu acolo prezentă să le folosesc atât pentru mine, cât și pentru voi.
Acestea fiind spuse, vă mulțumesc, vă sunt extrem de recunoscătoare, și vă îndemn să vă răspundeți și voi la întrebările din acest articol.
Să avem o zi uluitoare!
Tuesday, July 3, 2018
Zâmbește
Salutare oameni dragi
Gândindu-mă la nevoile mele astăzi mi-a venit în minte să zâmbesc. Chiar atunci când citești acest cuvânt, observă-te. Zâmbești? Să zâmbim este atât de valoros, și ne simțim așa de bine când o facem, că este de mirare că uităm să zâmbim. De asta am considerat că este cu adevărat important să vă reamintesc, așa cum mi-am reamintit și mie, să zâmbiți cât de des puteți.
Urmăriți-vă! Întoarceți-vă atenția către interior! :) O frază atât de banală, dar cu multiple beneficii. Eu când zâmbesc simt că mi se relaxează o mulțime de mușchi, printre care cei din zona frunții, fața în general, dar și alți mușchi din corp. Când zâmbesc parcă îmi vine și să respir mai profund. Am o stare generală mai bună, simt mai multă toleranță, parcă grijile nu mai sunt atât de importante. Și, unul dintre beneficiile majore ale zâmbetul este cel al dăruirii.
Dăruiți astăzi cuiva un zâmbet! :D Datorită neuronilor oglindă, atunci când zâmbim și cel din fața noastră zâmbește. Și chiar dacă vorbim la telefon, zâmbetul „se transmite”. Astfel, 2 persoane ajung să se simtă mai bine. Simțindu-mă mai bine, reduc fricile, stresul de care tot vorbește lumea, asigurându-mi astfel o stare de sănătate mai bună.
Cred că este important să zâmbim chiar dacă o facem într-un mod fals la început. „Creierul” nostru nu poate face diferența, el doar ajută la eliberarea de endorfine, serotonină, ceea ce ne dă o stare de bine. În plus, zâmbetul ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Eu personal mă simt mai încrezătoare atunci când zâmbesc, și cred că acest lucru face ca și ceilalți să aibă mai multă încrederre în mine.
Dacă vreți și un articol despre asta, vă recomand: Adrienne Wood et al.,Trends in Cognitive Sciences 20, 227 - 240 (2016).
Citind acum câte ceva despre zâmbet am aflat că zâmbetul este prima expresie facială dezvoltată, bebelușii zâmbind încă din burta mamei. Și este plin internetul de: „un zâmbet produce tot atâta stimulare a creierului ca 2000 de batoane de ciocolată”, sau primirea unei sume de 25000$, iar copii ajung să zâmbească chiar până de 400 de ori pe zi :D Asta înseamnă fericire adevărată, autentică. Se pare că adulții zâmbesc în medie de 20 de ori pe zi. :) (Nu am găsit sursa, toate articolele găsite menționează numai - „niște cercetători britanici”)
Să avem o zi plină de zâmbete!
Gândindu-mă la nevoile mele astăzi mi-a venit în minte să zâmbesc. Chiar atunci când citești acest cuvânt, observă-te. Zâmbești? Să zâmbim este atât de valoros, și ne simțim așa de bine când o facem, că este de mirare că uităm să zâmbim. De asta am considerat că este cu adevărat important să vă reamintesc, așa cum mi-am reamintit și mie, să zâmbiți cât de des puteți.
Urmăriți-vă! Întoarceți-vă atenția către interior! :) O frază atât de banală, dar cu multiple beneficii. Eu când zâmbesc simt că mi se relaxează o mulțime de mușchi, printre care cei din zona frunții, fața în general, dar și alți mușchi din corp. Când zâmbesc parcă îmi vine și să respir mai profund. Am o stare generală mai bună, simt mai multă toleranță, parcă grijile nu mai sunt atât de importante. Și, unul dintre beneficiile majore ale zâmbetul este cel al dăruirii.
Dăruiți astăzi cuiva un zâmbet! :D Datorită neuronilor oglindă, atunci când zâmbim și cel din fața noastră zâmbește. Și chiar dacă vorbim la telefon, zâmbetul „se transmite”. Astfel, 2 persoane ajung să se simtă mai bine. Simțindu-mă mai bine, reduc fricile, stresul de care tot vorbește lumea, asigurându-mi astfel o stare de sănătate mai bună.
Cred că este important să zâmbim chiar dacă o facem într-un mod fals la început. „Creierul” nostru nu poate face diferența, el doar ajută la eliberarea de endorfine, serotonină, ceea ce ne dă o stare de bine. În plus, zâmbetul ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Eu personal mă simt mai încrezătoare atunci când zâmbesc, și cred că acest lucru face ca și ceilalți să aibă mai multă încrederre în mine.
Dacă vreți și un articol despre asta, vă recomand: Adrienne Wood et al.,Trends in Cognitive Sciences 20, 227 - 240 (2016).
Citind acum câte ceva despre zâmbet am aflat că zâmbetul este prima expresie facială dezvoltată, bebelușii zâmbind încă din burta mamei. Și este plin internetul de: „un zâmbet produce tot atâta stimulare a creierului ca 2000 de batoane de ciocolată”, sau primirea unei sume de 25000$, iar copii ajung să zâmbească chiar până de 400 de ori pe zi :D Asta înseamnă fericire adevărată, autentică. Se pare că adulții zâmbesc în medie de 20 de ori pe zi. :) (Nu am găsit sursa, toate articolele găsite menționează numai - „niște cercetători britanici”)
Să avem o zi plină de zâmbete!
Tuesday, June 26, 2018
Realitatea
Vă salut dragi prieteni
Zilele astea mă întrebam care este realitatea? Sau ce este realitatea? Ultima perioadă a vieții mele a fost dedicată ezoterismului. Mă uitam acum ce înseamnă de fapt ezoterismul :)) Se pare că definiția lui din DEX este legată de transmiterea unei doctrine, unui ritual, etc., numai unui număr restrâns de inițiați. Ce definiție interesantă! Deci asta făceam eu, mă plimbam printre cercurile de inițiați în care mi se transmiteau doctrine...
Am învățat foarte multe în ultimele 6 luni de viață despre spiritualitate, energie, chakre, dimensiuni, fuziuni ale sufletului cu trupul, dumnezeu, divin, despre cum să „plutești”, yoga, și altele. Îmi amintesc acum că făcusem o lista la un moment dat într-unul dintre articole.
Însă, cumva trecând printr-o criză spirituală, mi-am pus aceste 2 întrebări. Nu știu încă răspunsul, și sincer nu știu dacă îl voi afla vreodată. Ce cred că o să știu totuși la un moment dat este realitatea mea. Până la urma este vorba despre cum o percep eu, nu? Și este vorba despre cum mă raportez eu la evenimentele din viața mea. Voi ce părere aveți despre realitatea voastră? Cum este ea?
Sunteți mulțumiți de realitatea voastră?
În ceea ce mă privește, eu sunt mulțumită de realitatea mea, chiar așa cum este ea acum. Mi-ar plăcea să nu existe suferința, durerea, frica, însă ele există. Și în fiecare zi am ocazia să învăț despre ele, să le accept, să le integrez. Și fac atât cât pot, atât cât ține de mine, atât cât pot face astăzi. Și știu că astăzi sunt cea mai bună variantă a mea, și ieri am fost cea mai bună variantă a mea și chiar și mâine o să fiu cea mai bună variantă a mea :) Asta mă liniștește oarecum și mă ajută în drumul meu.
Revenind acum la tot ce am învățat/aflat, nu pot să nu mă intreb dacă toată experiența asta nu este decât o plăsmuire a minții mele (în cazul meu), a minții celorlalți (în cazul lor - „profesorilor”). Mă gândesc că nu poate fi chiar tot o mare șarlatanie, trebuie să existe și un sâmbure de adevăr în asta. Însă, în momentul de față, eu nu pot face distincția între adevăr și falsitate. Așa că, doar îmi propun să aștept. De asemenea, pot spune că nu-mi place să aștept. Dar, cel puțin în acest caz, nu am de ales, și în plus, așteptarea este uneori bună :P
Tu ce părere ai? Este benefic să așteptăm sau nu? Ce să așteptăm? :)) Multe întrebări existențiale, pe care m-am decis astăzi să ți le împărtășesc, ele fiind o parte din mine. Asta apropo de vulnerabilitatea de care vorbeam :)
O după-amiază miraculoasă să avem, zic! :D
Zilele astea mă întrebam care este realitatea? Sau ce este realitatea? Ultima perioadă a vieții mele a fost dedicată ezoterismului. Mă uitam acum ce înseamnă de fapt ezoterismul :)) Se pare că definiția lui din DEX este legată de transmiterea unei doctrine, unui ritual, etc., numai unui număr restrâns de inițiați. Ce definiție interesantă! Deci asta făceam eu, mă plimbam printre cercurile de inițiați în care mi se transmiteau doctrine...
Am învățat foarte multe în ultimele 6 luni de viață despre spiritualitate, energie, chakre, dimensiuni, fuziuni ale sufletului cu trupul, dumnezeu, divin, despre cum să „plutești”, yoga, și altele. Îmi amintesc acum că făcusem o lista la un moment dat într-unul dintre articole.
Însă, cumva trecând printr-o criză spirituală, mi-am pus aceste 2 întrebări. Nu știu încă răspunsul, și sincer nu știu dacă îl voi afla vreodată. Ce cred că o să știu totuși la un moment dat este realitatea mea. Până la urma este vorba despre cum o percep eu, nu? Și este vorba despre cum mă raportez eu la evenimentele din viața mea. Voi ce părere aveți despre realitatea voastră? Cum este ea?
Sunteți mulțumiți de realitatea voastră?
În ceea ce mă privește, eu sunt mulțumită de realitatea mea, chiar așa cum este ea acum. Mi-ar plăcea să nu existe suferința, durerea, frica, însă ele există. Și în fiecare zi am ocazia să învăț despre ele, să le accept, să le integrez. Și fac atât cât pot, atât cât ține de mine, atât cât pot face astăzi. Și știu că astăzi sunt cea mai bună variantă a mea, și ieri am fost cea mai bună variantă a mea și chiar și mâine o să fiu cea mai bună variantă a mea :) Asta mă liniștește oarecum și mă ajută în drumul meu.
Revenind acum la tot ce am învățat/aflat, nu pot să nu mă intreb dacă toată experiența asta nu este decât o plăsmuire a minții mele (în cazul meu), a minții celorlalți (în cazul lor - „profesorilor”). Mă gândesc că nu poate fi chiar tot o mare șarlatanie, trebuie să existe și un sâmbure de adevăr în asta. Însă, în momentul de față, eu nu pot face distincția între adevăr și falsitate. Așa că, doar îmi propun să aștept. De asemenea, pot spune că nu-mi place să aștept. Dar, cel puțin în acest caz, nu am de ales, și în plus, așteptarea este uneori bună :P
Tu ce părere ai? Este benefic să așteptăm sau nu? Ce să așteptăm? :)) Multe întrebări existențiale, pe care m-am decis astăzi să ți le împărtășesc, ele fiind o parte din mine. Asta apropo de vulnerabilitatea de care vorbeam :)
O după-amiază miraculoasă să avem, zic! :D
Friday, June 22, 2018
Noi înșine
Bine v-am regăsit oameni dragi
Citeam ieri o carte („Când mâncarea ține loc de dragoste”, Geneen Roth) și am rămas cu o frază în minte: „Sarcina noastră nu este de-a avea grijă de altcineva, ci de noi înșine”. Și automat asta mă duce cu gândul la mesajul pe care-l primim de fiecare dată atunci când ne urcăm într-un avion, și anume, în cazul unui eveniment în care cad măștile de oxigen, mai întâi să-ți pui ție masca și apoi îi pui masca celui de lângă tine, chiar dacă acesta este copilul tău - aș adauga eu așa :)
Și cu acest gând în minte mă întrebam când/cum am făcut eu asta? Cu siguranță că am avut perioade în care am avut mai multă grijă de altcineva decât de mine, chiar din copilărie, am avut și perioade de egoism, în care mă gândeam numai la mine, dar și perioade de echilibru în care m-am îngrijit de nevoile mele fiind atentă și la nevoile celor din jurul meu.
Și dintre toate aceste variante consider că este important mai degrabă să spun câteva cuvinte despre cum am ajuns la acel echilibru, mai degrabă decât despre celelalte care pot fi cu adevărat mult mai comune.
Din vasta mea experiență de viață :D, am ajuns la concluzia că cel mai important este somnul. Știu cât de greu este să nu poți alege când să dormi, și atunci, sunt mult mai recunoscătoare pentru perioadele în care pot alege să merg la somn când am cea mai mare nevoie ( undeva între orele 22:00-23:00 ). Știu că am grijă de mine atunci când respect orele de somn (când ele depind de mine :) ).
O altă oportunitate de a mă îngriji de propria persoană este să accept ajutorul. Înainte nu știam să primesc. Probabil că nu știam nici să dăruiesc - calitate. Sau dacă o făceam avem sentimente complexe în legătură cu asta. Acum dacă mi se oferă ceva de care consider că am nevoie primesc destul de deschis. Spun destul de deschis pentru că nu sunt perfectă. Chiar dacă înainte poate simțeam vinovăție când primeam ceva, indiferent de ceea ce primeam - compliment, bani, atenție, sprijin în ceva, acum am ajuns la o anumită lejeritate în a primi. Și poate părea trivial, însă vă asigur că nu este.
Vă propun să vă puneți și voi această întrebare:
Știu eu să primesc?
Cum mă simt când primesc?
(Așa cum ne spunea un prieten drag: Dacă cineva ți-ar oferi 1 leu la supermarket deoarece casiera îți cere și tu nu ai, cum ai reacționa?)
De asemenea, timpul de calitate pentru mine este și o modalitate de a mă ajuta pe mine. Spun de calitate pentru că acest timp nu înseamnă timp pe rețelele de socializare, la televizor, unde tendința este tocmai de a fugi de mine. Mă gândesc mai degrabă la a mă plimba cu mine în parc, la a citi o carte care mă ajută, la un masaj, poate la salon (pentru mine asta ar însemna timp pentru mine pentru că nu prea frecventez saloanele :) ).
Numiți voi ce înseamnă timp de calitate pentru voi!
Ca să închei apoteotic - bea apă! Asta îmi spun atunci când îmi trece gândul că mi-e sete și eu tot amân momentul. Așa că, în acest moment, mă duc să beau niște apă :P
Vă îmbrățișez cu drag până data viitoare când ne auzim!
Citeam ieri o carte („Când mâncarea ține loc de dragoste”, Geneen Roth) și am rămas cu o frază în minte: „Sarcina noastră nu este de-a avea grijă de altcineva, ci de noi înșine”. Și automat asta mă duce cu gândul la mesajul pe care-l primim de fiecare dată atunci când ne urcăm într-un avion, și anume, în cazul unui eveniment în care cad măștile de oxigen, mai întâi să-ți pui ție masca și apoi îi pui masca celui de lângă tine, chiar dacă acesta este copilul tău - aș adauga eu așa :)
Și cu acest gând în minte mă întrebam când/cum am făcut eu asta? Cu siguranță că am avut perioade în care am avut mai multă grijă de altcineva decât de mine, chiar din copilărie, am avut și perioade de egoism, în care mă gândeam numai la mine, dar și perioade de echilibru în care m-am îngrijit de nevoile mele fiind atentă și la nevoile celor din jurul meu.
Și dintre toate aceste variante consider că este important mai degrabă să spun câteva cuvinte despre cum am ajuns la acel echilibru, mai degrabă decât despre celelalte care pot fi cu adevărat mult mai comune.
Din vasta mea experiență de viață :D, am ajuns la concluzia că cel mai important este somnul. Știu cât de greu este să nu poți alege când să dormi, și atunci, sunt mult mai recunoscătoare pentru perioadele în care pot alege să merg la somn când am cea mai mare nevoie ( undeva între orele 22:00-23:00 ). Știu că am grijă de mine atunci când respect orele de somn (când ele depind de mine :) ).
O altă oportunitate de a mă îngriji de propria persoană este să accept ajutorul. Înainte nu știam să primesc. Probabil că nu știam nici să dăruiesc - calitate. Sau dacă o făceam avem sentimente complexe în legătură cu asta. Acum dacă mi se oferă ceva de care consider că am nevoie primesc destul de deschis. Spun destul de deschis pentru că nu sunt perfectă. Chiar dacă înainte poate simțeam vinovăție când primeam ceva, indiferent de ceea ce primeam - compliment, bani, atenție, sprijin în ceva, acum am ajuns la o anumită lejeritate în a primi. Și poate părea trivial, însă vă asigur că nu este.
Vă propun să vă puneți și voi această întrebare:
Știu eu să primesc?
Cum mă simt când primesc?
(Așa cum ne spunea un prieten drag: Dacă cineva ți-ar oferi 1 leu la supermarket deoarece casiera îți cere și tu nu ai, cum ai reacționa?)
De asemenea, timpul de calitate pentru mine este și o modalitate de a mă ajuta pe mine. Spun de calitate pentru că acest timp nu înseamnă timp pe rețelele de socializare, la televizor, unde tendința este tocmai de a fugi de mine. Mă gândesc mai degrabă la a mă plimba cu mine în parc, la a citi o carte care mă ajută, la un masaj, poate la salon (pentru mine asta ar însemna timp pentru mine pentru că nu prea frecventez saloanele :) ).
Numiți voi ce înseamnă timp de calitate pentru voi!
Ca să închei apoteotic - bea apă! Asta îmi spun atunci când îmi trece gândul că mi-e sete și eu tot amân momentul. Așa că, în acest moment, mă duc să beau niște apă :P
Vă îmbrățișez cu drag până data viitoare când ne auzim!
Thursday, June 21, 2018
Conștientizări și întrebări
Salutare oameni buni
Ieri vorbeam cu câtiva oameni dragi mie despre conștientizări și despre întrebări. Stabilisem ca fiecare dintre noi să ne punem o întrebare la care poate vom găsi un răspuns la acea întâlnire sau poate ne vom autorăspunde printr-o conștientizare. Sincer, n-am simțit să-mi pun nici o întrebare. M-am întrebat singură de ce oare? Pentru că în ultimele luni din viața mea mi-am pus sute de întrebări, la care am primit răspuns într-un fel sau altul. Uneori am primit un răspuns foarte important pentru mine, alteori am primit drept răspuns ce vroiam să aud, iar în anumite cazuri am primit un răspuns combinat.
Încă consider că este important să ne punem întrebări, cred că asta ne ajută în evoluția noastră personală, însă uneori este chiar în regulă să nu am nici o întrebare. Spun asta pentru că ajunsesem să cred contrariul la un moment dat în acest an. Iar acum, m-am relaxat și în acest plan.
Și apropo de conștientizări, unele dintre cele mai puternice au fost:
- comportamentul meu influențează și comportamentul celor din jurul meu, și aici mă refer la ambele variante: anumite obiceiuri de gândire negativă îmi aduc un răspuns defavorabil, pe când o conduită binevoitoare produce acțiuni călduroase din partea celorlați. Chiar și această conștientizare nu este o regulă! Dar în general așa am observat. În consecință, dacă acum cineva îmi răspunde într-un mod neprietenos încep să mă întreb cu ce din mine am provocat acea reacție? Și de aici putem divaga în foarte multe direcții, însă aleg să mă opresc aici, și să vă las și pe voi să vă puneți ce întrebări considerați că aveți nevoie în momentul acesta;
- fără așteptări, este o altă conștientizare. Aici m-am gândit mai mult la reacțiile fiului meu, de la care probabil că inconștient sau nu așteptam ceva. În momentul în care am putut lăsa lucrurile să decurgă în voia lor am primit foarte multe, mult mai multe decât mă așteptam vreodată să primesc (sau să mai primesc!);
- că îmi face bine să merg pe jos. Am tendința să uit asta și să mă las cuprinsă de vârtejul amețitor al vieții cotidiene. Și aici mă refer la acea alergare continuă, uneori fără întrerupere, fără oprire...!!! Asta așa ca să subliniez și pentru mine, ca un fel de autoatenționare.
- un nou mod de gândire. Se pare că mai nou am început cumva să integrez acest concept de afirmații pozitive, în sensul că încă mai am tendința de a îmi spune lucruri negative, însă imediat reformulez ce spun. Iar asta este o treaptă nouă în evoluția mea de care sunt foarte mândră și recunoscătoare.
Momentan, o să închei aici conștientizările. Însă lista rămânde deschisă, și chiar vă invit să împărtășiți și voi din conștientizările și întrbările pe care vi le adresați.
Să avem o zi magnifică în continuare!
Ieri vorbeam cu câtiva oameni dragi mie despre conștientizări și despre întrebări. Stabilisem ca fiecare dintre noi să ne punem o întrebare la care poate vom găsi un răspuns la acea întâlnire sau poate ne vom autorăspunde printr-o conștientizare. Sincer, n-am simțit să-mi pun nici o întrebare. M-am întrebat singură de ce oare? Pentru că în ultimele luni din viața mea mi-am pus sute de întrebări, la care am primit răspuns într-un fel sau altul. Uneori am primit un răspuns foarte important pentru mine, alteori am primit drept răspuns ce vroiam să aud, iar în anumite cazuri am primit un răspuns combinat.
Încă consider că este important să ne punem întrebări, cred că asta ne ajută în evoluția noastră personală, însă uneori este chiar în regulă să nu am nici o întrebare. Spun asta pentru că ajunsesem să cred contrariul la un moment dat în acest an. Iar acum, m-am relaxat și în acest plan.
Și apropo de conștientizări, unele dintre cele mai puternice au fost:
- comportamentul meu influențează și comportamentul celor din jurul meu, și aici mă refer la ambele variante: anumite obiceiuri de gândire negativă îmi aduc un răspuns defavorabil, pe când o conduită binevoitoare produce acțiuni călduroase din partea celorlați. Chiar și această conștientizare nu este o regulă! Dar în general așa am observat. În consecință, dacă acum cineva îmi răspunde într-un mod neprietenos încep să mă întreb cu ce din mine am provocat acea reacție? Și de aici putem divaga în foarte multe direcții, însă aleg să mă opresc aici, și să vă las și pe voi să vă puneți ce întrebări considerați că aveți nevoie în momentul acesta;
- fără așteptări, este o altă conștientizare. Aici m-am gândit mai mult la reacțiile fiului meu, de la care probabil că inconștient sau nu așteptam ceva. În momentul în care am putut lăsa lucrurile să decurgă în voia lor am primit foarte multe, mult mai multe decât mă așteptam vreodată să primesc (sau să mai primesc!);
- că îmi face bine să merg pe jos. Am tendința să uit asta și să mă las cuprinsă de vârtejul amețitor al vieții cotidiene. Și aici mă refer la acea alergare continuă, uneori fără întrerupere, fără oprire...!!! Asta așa ca să subliniez și pentru mine, ca un fel de autoatenționare.
- un nou mod de gândire. Se pare că mai nou am început cumva să integrez acest concept de afirmații pozitive, în sensul că încă mai am tendința de a îmi spune lucruri negative, însă imediat reformulez ce spun. Iar asta este o treaptă nouă în evoluția mea de care sunt foarte mândră și recunoscătoare.
Momentan, o să închei aici conștientizările. Însă lista rămânde deschisă, și chiar vă invit să împărtășiți și voi din conștientizările și întrbările pe care vi le adresați.
Să avem o zi magnifică în continuare!
Tuesday, June 19, 2018
Sincronicitate
Bine v-am regăsit prieteni dragi
Astăzi îmi doresc să scriu câte ceva despre sincronicitate, cumva legat de întâmplările petrecute în această zi. A fost una din acele zile în care totul se leagă la minut, fară ca eu să fac ceva în mod special. De fapt, consider că succesul a venit tocmai prin predarea zilei unei Puteri Superioare mie, într-un mod inconștient. Și doar am spus, acum am de făcut asta și apoi poate ajung să fac astalaltă. De asta s-ar putea să nu am timp, dar dacă mi-ar ieși aș fi foarte încântată. Și la finalul zilei au ieșit toate. Am avut și momente de îndoială, scurte ce-i drept, de genul ce caut eu aici, când puteam să fiu dincolo, unde m-aș fi simțit cu siguranță mult mai bine. Dar mi-am adus aminte să fiu prezentă și atât. Și „această prezență mi-a adus” multitudinea de sincronicități.
Sunt convinsă că și vouă vi s-au întâmplat să se lege lucrurile unele după altele, chiar și până în detalii de genul semafoare pe verde exact atunci când treceai (așa cum mi s-a întâmplat mie astăzi), și metrou ajuns în stație exact când coborai, sau să întâlnești exact persoana cu care aveai nevoie să te vezi sau să vorbești cu cea/cel cu care aveai nevoia cea mai mare să vorbești chiar dacă tu nu știai asta încă, sau să fii atât de obosit încât să ți se spună - hai că vin să te iau în 15 minute, și mult mai multe și toate la un loc :) Sună magnific, nu-i așa?
Sunt convinsă, de asemenea, că ați avut și zile în care puține s-au legat. Și acum mă întrebam: Oare nu din cauza dorinței prea mari de control? Oare nu am încercat eu să controlez totul până la cel mai mic detaliu în trecut și m-am frustrat maxim când nu mi-a ieșit?
Iată cum, trăind doar în clipa prezentă, fără așteptări, doar cu anumite perspective, ajunge până la urmă să se „autoîmplinească” ceea ce-ți propui. Bineînțeles că am făcut și eu ceva, căci dacă stăteam în pat toată ziua, nu aș fi putut fi în mai multe locuri în același timp, nu-i așa? :)
Acum mă gândeam că totul sună atât de banal, dar atât de banal de adevărat, încât este suficient. Totul vorbește de la sine.
Acum în prag se noapte vă doresc numai gânduri de pace și liniște!
Astăzi îmi doresc să scriu câte ceva despre sincronicitate, cumva legat de întâmplările petrecute în această zi. A fost una din acele zile în care totul se leagă la minut, fară ca eu să fac ceva în mod special. De fapt, consider că succesul a venit tocmai prin predarea zilei unei Puteri Superioare mie, într-un mod inconștient. Și doar am spus, acum am de făcut asta și apoi poate ajung să fac astalaltă. De asta s-ar putea să nu am timp, dar dacă mi-ar ieși aș fi foarte încântată. Și la finalul zilei au ieșit toate. Am avut și momente de îndoială, scurte ce-i drept, de genul ce caut eu aici, când puteam să fiu dincolo, unde m-aș fi simțit cu siguranță mult mai bine. Dar mi-am adus aminte să fiu prezentă și atât. Și „această prezență mi-a adus” multitudinea de sincronicități.
Sunt convinsă că și vouă vi s-au întâmplat să se lege lucrurile unele după altele, chiar și până în detalii de genul semafoare pe verde exact atunci când treceai (așa cum mi s-a întâmplat mie astăzi), și metrou ajuns în stație exact când coborai, sau să întâlnești exact persoana cu care aveai nevoie să te vezi sau să vorbești cu cea/cel cu care aveai nevoia cea mai mare să vorbești chiar dacă tu nu știai asta încă, sau să fii atât de obosit încât să ți se spună - hai că vin să te iau în 15 minute, și mult mai multe și toate la un loc :) Sună magnific, nu-i așa?
Sunt convinsă, de asemenea, că ați avut și zile în care puține s-au legat. Și acum mă întrebam: Oare nu din cauza dorinței prea mari de control? Oare nu am încercat eu să controlez totul până la cel mai mic detaliu în trecut și m-am frustrat maxim când nu mi-a ieșit?
Iată cum, trăind doar în clipa prezentă, fără așteptări, doar cu anumite perspective, ajunge până la urmă să se „autoîmplinească” ceea ce-ți propui. Bineînțeles că am făcut și eu ceva, căci dacă stăteam în pat toată ziua, nu aș fi putut fi în mai multe locuri în același timp, nu-i așa? :)
Acum mă gândeam că totul sună atât de banal, dar atât de banal de adevărat, încât este suficient. Totul vorbește de la sine.
Acum în prag se noapte vă doresc numai gânduri de pace și liniște!
Monday, June 18, 2018
Poveste
Mă bucur să vă regăsesc cu bine oameni dragi
Sunt atât de entuziasmată! Parcă am făcut cea mai mare descoperire despre mine. Parcă și inima îmi bate mai repede extraziată. Dacă vă întrebați ce a luat foc :)) - cred că mintea :P
Astăzi am petrecut clipe minunate alături de fiul meu Victor. Pentru noi el reprezintă într-adevăr o victorie. Atât de multe învățăm de la el în fiecare zi, dacă suntem suficient de deschiși să facem asta! Și pentru că a fost o zi plină în gospodărie, în timpul unui exercițiu de concetrare pe ceva ce-mi capta destul de multă atenție a „apărut” o voce. Mă gândeam „ce i-o fi venit tocmai acum să apară”? Îmi trecuseră prin minte niște evenimente puțin traumatizante din trecut, însă nu le acordasem așa o atenție deosebită. Se pare totuși că mintea nu mi le adusese degeaba la suprafață. „Ea dorea să-mi transmită ceva”. Și apoi încet încet au început...„injuriile”, criticile, de asta am denumit-o vocea critică sau vocea autoritații (vocea autoritară), pentru că ea îmi „aducea” critici, evident neconstructive, într-o formă autoritară. Chiar mă gândeam dacă nu cumva este și masculină :)) - că doar suntem învățați că în general autoritatea este masculină :)
În fine, nici nu conteaza, până la urmă „era doar o voce acolo care zicea și ea ceva”, parcă vroia să fie băgată în seamă, căci fusese ignorată cam mult timp .
V-am ținut destul așa în punctul culminant. Să vă „dezvălui” și soluția la povestea narată. Soluția este ... tam tam param pam pam ... (așa e când te joci mult cu copii, începi să ți-l descoperi pe cel interior :P) ODIHNA.
Când am văzut eu că așa nu se mai poate, m-am gândit că ar fi timpul să fac ce face și copilul meu la prânz - chiar dacă nu mai era chiar prânzul - și anume să mă odihnesc un pic. Așa că m-am așezat în pat și nu mi-am propus să dorm (că și asta e altă poveste - „cum să dormi când ai atâtea de făcut”), ci doar să mă odihnesc un pic.
Ca să vezi, după o perioadă de liniște, chiar „a venit” LINIȘTEA. Ce de ghilimele într-un text atât de scurt, dar plin de învățăminte, zic eu :)
Deci, iată cum am aflat despre mine ceva extrem de important. Ca să-mi liniștesc mintea critică autoritară am nevoie de odihnă și totul se rezolvă de la sine. Iată și partea pozitivă a minții critice (pentru că terapeutul meu îmi spunea mereu că orice vine are și o parte pozitivă pe care dacă o aflăm o să ne fie de mare ajutor).
Acestea fiind spune, înapoi la treabă :) Mai cu spor acum după odihnă.
Pupici dulci ca pentru fiul meu vă transmit!
Sunt atât de entuziasmată! Parcă am făcut cea mai mare descoperire despre mine. Parcă și inima îmi bate mai repede extraziată. Dacă vă întrebați ce a luat foc :)) - cred că mintea :P
Astăzi am petrecut clipe minunate alături de fiul meu Victor. Pentru noi el reprezintă într-adevăr o victorie. Atât de multe învățăm de la el în fiecare zi, dacă suntem suficient de deschiși să facem asta! Și pentru că a fost o zi plină în gospodărie, în timpul unui exercițiu de concetrare pe ceva ce-mi capta destul de multă atenție a „apărut” o voce. Mă gândeam „ce i-o fi venit tocmai acum să apară”? Îmi trecuseră prin minte niște evenimente puțin traumatizante din trecut, însă nu le acordasem așa o atenție deosebită. Se pare totuși că mintea nu mi le adusese degeaba la suprafață. „Ea dorea să-mi transmită ceva”. Și apoi încet încet au început...„injuriile”, criticile, de asta am denumit-o vocea critică sau vocea autoritații (vocea autoritară), pentru că ea îmi „aducea” critici, evident neconstructive, într-o formă autoritară. Chiar mă gândeam dacă nu cumva este și masculină :)) - că doar suntem învățați că în general autoritatea este masculină :)
În fine, nici nu conteaza, până la urmă „era doar o voce acolo care zicea și ea ceva”, parcă vroia să fie băgată în seamă, căci fusese ignorată cam mult timp .
V-am ținut destul așa în punctul culminant. Să vă „dezvălui” și soluția la povestea narată. Soluția este ... tam tam param pam pam ... (așa e când te joci mult cu copii, începi să ți-l descoperi pe cel interior :P) ODIHNA.
Când am văzut eu că așa nu se mai poate, m-am gândit că ar fi timpul să fac ce face și copilul meu la prânz - chiar dacă nu mai era chiar prânzul - și anume să mă odihnesc un pic. Așa că m-am așezat în pat și nu mi-am propus să dorm (că și asta e altă poveste - „cum să dormi când ai atâtea de făcut”), ci doar să mă odihnesc un pic.
Ca să vezi, după o perioadă de liniște, chiar „a venit” LINIȘTEA. Ce de ghilimele într-un text atât de scurt, dar plin de învățăminte, zic eu :)
Deci, iată cum am aflat despre mine ceva extrem de important. Ca să-mi liniștesc mintea critică autoritară am nevoie de odihnă și totul se rezolvă de la sine. Iată și partea pozitivă a minții critice (pentru că terapeutul meu îmi spunea mereu că orice vine are și o parte pozitivă pe care dacă o aflăm o să ne fie de mare ajutor).
Acestea fiind spune, înapoi la treabă :) Mai cu spor acum după odihnă.
Pupici dulci ca pentru fiul meu vă transmit!
Sunday, June 17, 2018
Conectare
Salutare tuturor
Îmi doresc să mențion o oarecare conectare cu voi, așa că am decis să scriu câteva rânduri chiar despre asta. Când spun despre asta, mă refer la conectare. Astăzi stăteam pe o semicanapea afară, dacă se poate numi așa, și priveam în jurul meu în timp ce navigam pe internet. Și am simțit deconectare. Copilul meu se juca cu tatăl lui/soțul meu (nu știu de ce am adaugat și asta - așa mi-a venit) în curte și eu eram undeva în spatele ecranului. Chiar dacă în mintea mea eram conectată cu sute de persoane, de fapt nu eram, sau oricum nu eram conectată cu cele mai importante persoane din viața mea :) Mi-era lene să mă ridic, să smulg și eu buruieni, mi-era așa de „bine” acolo pe canapea. La un moment dat am decis totuși să fac și eu ce făceau ei. Și atunci totul s-a schimbat. M-am conectat. La mine, la ei, la natură, la prezent. A fost cea mai bună decizie a mea pe ziua asta.
Este incredibil cum o acțiune atât de „nesemnificativă” este atât de „transformatoare” (zâmbeam acum cu gândul la unii dintre preferații mei - „Transformers”). A fost suficient să închid leptopul, să mă ridic și să smulg câteva buruieni și gata, m-am schimbat într-o altă persoană, am avut o altă perspectivă, am avut alte sentimente, emoții, m-am raportat altfel la ziua care începuse.
Această conectare a continuat apoi și în modul de comunicare mai atent și mai prezent cu ceilalți, și în modul de alimentație, și în planurile zilei.
Nu pot decât să vă provoc să „vă ridicați”, „închideți telefon/leptop/TV...”, CONECTAȚI-VĂ!
Este magic și merită!
Îmi doresc să mențion o oarecare conectare cu voi, așa că am decis să scriu câteva rânduri chiar despre asta. Când spun despre asta, mă refer la conectare. Astăzi stăteam pe o semicanapea afară, dacă se poate numi așa, și priveam în jurul meu în timp ce navigam pe internet. Și am simțit deconectare. Copilul meu se juca cu tatăl lui/soțul meu (nu știu de ce am adaugat și asta - așa mi-a venit) în curte și eu eram undeva în spatele ecranului. Chiar dacă în mintea mea eram conectată cu sute de persoane, de fapt nu eram, sau oricum nu eram conectată cu cele mai importante persoane din viața mea :) Mi-era lene să mă ridic, să smulg și eu buruieni, mi-era așa de „bine” acolo pe canapea. La un moment dat am decis totuși să fac și eu ce făceau ei. Și atunci totul s-a schimbat. M-am conectat. La mine, la ei, la natură, la prezent. A fost cea mai bună decizie a mea pe ziua asta.
Este incredibil cum o acțiune atât de „nesemnificativă” este atât de „transformatoare” (zâmbeam acum cu gândul la unii dintre preferații mei - „Transformers”). A fost suficient să închid leptopul, să mă ridic și să smulg câteva buruieni și gata, m-am schimbat într-o altă persoană, am avut o altă perspectivă, am avut alte sentimente, emoții, m-am raportat altfel la ziua care începuse.
Această conectare a continuat apoi și în modul de comunicare mai atent și mai prezent cu ceilalți, și în modul de alimentație, și în planurile zilei.
Nu pot decât să vă provoc să „vă ridicați”, „închideți telefon/leptop/TV...”, CONECTAȚI-VĂ!
Este magic și merită!
Saturday, June 16, 2018
Vulnerabilitate
Bine v-am regăsit oameni frumoși
Pentru că astăzi a fost o zi plină și agitantă pentru mine m-am gândit să scriu câte ceva despre predare. Azi am observat că este foarte ușor să intru în vârtejul amețitor al vieții cotidiene, în alergarea fără oprire în diverse și variate direcții, exact cum sunt cel mai bine obișnuită. Fuga de mine, fuga de ceilalți, fuga de viață... Oare unde fug/fugim atât? Ce miraj este atât de îmbietor încât mă face să mă pierd atât de ușor? A fost interesant să mă observ cum mă ambalam într-o anumită direcție, apoi mă „dezumflam” după ce realizam asta. Și acest proces de ambalare/detașare a continuat toată ziua. Deja pe la jumătatea zilei începusem să mă simt obosită. Și aici e o situație despre care doar o să amintesc, și anume de modul în care obișnuiesc să trag de mine de la starea de oboseală până la o stare de epuizare. Mă întreb uneori când voi ajunge la acea stare de detașare „permanentă”?! Voi ajunge vreodată?
În fine, până la iluminare :)), a fost interesant doar să mă observ în stadiul actual de acțiune și cred că pot face mai bine pentru mine dacă vreau. Însă e și ceva acolo care-mi place, deoarece mențin încă acest comportament. Cred că găsesc un oarecare amuzament acolo, o poftă de ... durere ... poate, un fel de masochism. Sau poate e doar zona mea de comfort din care îmi este teamă să ies :)
Orice ar fi, acum îmi permit să fiu vulnerabilă, să accept ziua așa cum a fost ea, cu bune și cu și mai bune :D ca să păstrez o notă de optimism, o zi așa cum mi-am ales-o eu să fie. Spun asta pentru că am avut momente „critice” în care am optat pentru relaxare și binedispoziție, chiar dacă mai aveam și varianta inițială de iritare, critică, comentarii nepotrivite, ridicarea tonului, schimbarea poziției corpului înspre „atacarea agresorului imaginar”.
Acele clipe de detașare mi-au permis să mă bucur cu adevărat de prezența mea în locul respectiv, de prezența celorlați, de ceea ce se petrecea acolo, mai bine spus să fiu prezentă.
Ce lucru minunat să văd aceste lecții ale vieții, și mi-am dorit să vă împărtășesc și vouă asta pentru că și eu uit de multe ori să trăiesc în momentul/clipa prezent(ă). Și consider că este o bună aducere aminte să DESCHIDEM OCHII. Când deschid ochii chiar văd, doar că tendința mea este să stau cu ei întredeschiși.
Mmm, oare este mai obositor să țin ochii închiși/întredeschiși sau mai degrabă deschiși?
Pentru mine este o intrebare foarte bună, aproape retorică, și spun aproape pentru că îmi place să-i țin închiși, în zona mea de confort - acolo știu sigur ce se întâmplă. Sau știu eu oare?
Vă mulțumesc pentru suport! Este plăcut să vorbesc cu voi despre mine, să fiu vulnerabilă. Nu mi-a fost ușor să-mi accept această vulnerabilitate. Am ascuns-o de văzul tuturor, inclusiv al meu, cât am putut eu de bine, până într-o zi când vorbind despre mine am putut să spun cu voce tare într-un grup de suport: „Dana, este în regulă să fii vulnerabilă!” Viața mea s-a schimbat în bine de atunci.
Îmi doresc asta și pentru voi! O noapte minunată cu vise calde, blânde, înțelepte, asta așa ca să nu spun umede :P
Vă pup cu dragoste și vă transmit pacea din inima mea!
Pentru că astăzi a fost o zi plină și agitantă pentru mine m-am gândit să scriu câte ceva despre predare. Azi am observat că este foarte ușor să intru în vârtejul amețitor al vieții cotidiene, în alergarea fără oprire în diverse și variate direcții, exact cum sunt cel mai bine obișnuită. Fuga de mine, fuga de ceilalți, fuga de viață... Oare unde fug/fugim atât? Ce miraj este atât de îmbietor încât mă face să mă pierd atât de ușor? A fost interesant să mă observ cum mă ambalam într-o anumită direcție, apoi mă „dezumflam” după ce realizam asta. Și acest proces de ambalare/detașare a continuat toată ziua. Deja pe la jumătatea zilei începusem să mă simt obosită. Și aici e o situație despre care doar o să amintesc, și anume de modul în care obișnuiesc să trag de mine de la starea de oboseală până la o stare de epuizare. Mă întreb uneori când voi ajunge la acea stare de detașare „permanentă”?! Voi ajunge vreodată?
În fine, până la iluminare :)), a fost interesant doar să mă observ în stadiul actual de acțiune și cred că pot face mai bine pentru mine dacă vreau. Însă e și ceva acolo care-mi place, deoarece mențin încă acest comportament. Cred că găsesc un oarecare amuzament acolo, o poftă de ... durere ... poate, un fel de masochism. Sau poate e doar zona mea de comfort din care îmi este teamă să ies :)
Orice ar fi, acum îmi permit să fiu vulnerabilă, să accept ziua așa cum a fost ea, cu bune și cu și mai bune :D ca să păstrez o notă de optimism, o zi așa cum mi-am ales-o eu să fie. Spun asta pentru că am avut momente „critice” în care am optat pentru relaxare și binedispoziție, chiar dacă mai aveam și varianta inițială de iritare, critică, comentarii nepotrivite, ridicarea tonului, schimbarea poziției corpului înspre „atacarea agresorului imaginar”.
Acele clipe de detașare mi-au permis să mă bucur cu adevărat de prezența mea în locul respectiv, de prezența celorlați, de ceea ce se petrecea acolo, mai bine spus să fiu prezentă.
Ce lucru minunat să văd aceste lecții ale vieții, și mi-am dorit să vă împărtășesc și vouă asta pentru că și eu uit de multe ori să trăiesc în momentul/clipa prezent(ă). Și consider că este o bună aducere aminte să DESCHIDEM OCHII. Când deschid ochii chiar văd, doar că tendința mea este să stau cu ei întredeschiși.
Mmm, oare este mai obositor să țin ochii închiși/întredeschiși sau mai degrabă deschiși?
Pentru mine este o intrebare foarte bună, aproape retorică, și spun aproape pentru că îmi place să-i țin închiși, în zona mea de confort - acolo știu sigur ce se întâmplă. Sau știu eu oare?
Vă mulțumesc pentru suport! Este plăcut să vorbesc cu voi despre mine, să fiu vulnerabilă. Nu mi-a fost ușor să-mi accept această vulnerabilitate. Am ascuns-o de văzul tuturor, inclusiv al meu, cât am putut eu de bine, până într-o zi când vorbind despre mine am putut să spun cu voce tare într-un grup de suport: „Dana, este în regulă să fii vulnerabilă!” Viața mea s-a schimbat în bine de atunci.
Îmi doresc asta și pentru voi! O noapte minunată cu vise calde, blânde, înțelepte, asta așa ca să nu spun umede :P
Vă pup cu dragoste și vă transmit pacea din inima mea!
Friday, June 15, 2018
Aici și Acum
Hei hei, bună să vă fie inima :D
Astăzi m-am gândit să vă împărtășesc o metodă pe care eu o folosesc pentru a sta în prezent, în Aici și Acum. O să încep cu un exemplu comun, care poate fi găsit în aproape fiecare gospodărie, și anume spălatul vaselor. Știu că acum din ce în ce mai multă lume utilizează o mașină de spălat vase, însă nu este relevant. Acest model poate fi extins pentru orice am face. Și pentru că-mi place să fiu directă este vorba despre prezență în „totalitate” în ceea ce fac. În totalitate nu este modul acela perfecționist, ci mai degrabă cu înțelesul de cât pot eu de bine :)
Prin urmare, spălam astăzi vasele (și sincer este una dintre activitățile din gospodărie care îmi place cel mai puțin) și râuri de gânduri au apărut. Obișnuiam să le dau frâu liber să zburde nestingherite, că doar activitatea de spălat vase pentru mine (ca și călcatul, datul cu aspiratorul, uitatul la TV) era o perioadă de „brainwashing” (spălare a creierului/adormire a conștientului). Acum însă „am făcut” pe observatorul. Și ce credeți că am constatat? (Vă provoc și pe voi să vă observați în astfel de activități!) Am remarcat cum starea mea de bine (eram cu zâmbetul pe buze, mă simțeam bine) începe să se deterioreze încetul cu încetul, colțurile gurii se lăsau lent în jos, parcă o stare de agitație mă pândea după colț, fricile de abia așteptau să mă cuprindă într-o „îmbrațișare strânsă”.
Ce am mai observat? O stare de nemulțumire își făcea și ea apariția, blamare, iritabilitate (și de genul mișcat de pe un picior pe altul)....și postura se schimba pe neașteptate - dintr-una cu capul sus, coloana dreaptă, nu știu dacă să adaug sau nu „și cu pieptul în față” :)) , într-una cu capul plecat (mult mai plecat decât aveam nevoie să văd vasele :P), rotunjirea spatelui, încordare - mai ales în umeri și între umeri, dar și în zona abdominală - pe unde am observat că simt în general furia, frica, neliniștea. Hmmm...și când scriu acum realizez cât de multe s-au întâmplat în 10 minute, și sunt convinsă că nu am observat chiar tot.
Realizând acestea AM ALES să revin la starea inițială, colțul gurii ridicat, fără presiune, gândurile le-am etichetat cu „GÂND” așa cum am mai scris și într-un „articol” anterior. Am devenit atentă la detaliile de pe farfurii, de pe tacâmuri, la resturile de mâncare din oala de ciorbă, la tot ceea ce făceam, în limitele mele. Și atunci starea de anxietate, și tot ce ar fi vrut să mă cuprindă în acel moment comun de spălat vasele s-a dispersat. Și mi-am propus să fac cât pot eu de bine și atât. M-am gândit: „Și dacă nu mai vreau să spăl vase, și asta este în regulă”. Și pentru că mi-am permis să mă relaxez, și să văd că am cu adevărat posibilitatea să aleg ce să fac în acel moment - ce consider eu că este mai bine pentru mine - mi-a fost drag să spăl acele vase, într-o manieră cât se poate de relaxată, prezentă, cu o ușoară bucurie că fac asta pentru mine, și că spălând acele vase starea mea se va îmbunătăți și mai mult.
Și apoi mi-am adus aminte ce mult îmi place să ascult muzică așa că AM ALES să fac asta.
Ce am învățat de aici? Ce ați învățat voi de aici? Fiecare cred că învață ce are de învățat și atât! Nu este o regulă, nu trebuie să fie aceeași chestie, doar ne luăm ce avem nevoie să evoluăm; sau poate că nu :P
Totul este o alegere - mă refer la alegerea de a mă raporta la un eveniment din viața mea. Așa cum mă raportez la el, așa mă simt, așa acționez, așa îmi definesc viața, așa devin, așa sunt....
Să avem o zi plină de alegeri favorabile pentru starea noastră de bine așa cum o vrem și cum o înțelegem noi!
Astăzi m-am gândit să vă împărtășesc o metodă pe care eu o folosesc pentru a sta în prezent, în Aici și Acum. O să încep cu un exemplu comun, care poate fi găsit în aproape fiecare gospodărie, și anume spălatul vaselor. Știu că acum din ce în ce mai multă lume utilizează o mașină de spălat vase, însă nu este relevant. Acest model poate fi extins pentru orice am face. Și pentru că-mi place să fiu directă este vorba despre prezență în „totalitate” în ceea ce fac. În totalitate nu este modul acela perfecționist, ci mai degrabă cu înțelesul de cât pot eu de bine :)
Prin urmare, spălam astăzi vasele (și sincer este una dintre activitățile din gospodărie care îmi place cel mai puțin) și râuri de gânduri au apărut. Obișnuiam să le dau frâu liber să zburde nestingherite, că doar activitatea de spălat vase pentru mine (ca și călcatul, datul cu aspiratorul, uitatul la TV) era o perioadă de „brainwashing” (spălare a creierului/adormire a conștientului). Acum însă „am făcut” pe observatorul. Și ce credeți că am constatat? (Vă provoc și pe voi să vă observați în astfel de activități!) Am remarcat cum starea mea de bine (eram cu zâmbetul pe buze, mă simțeam bine) începe să se deterioreze încetul cu încetul, colțurile gurii se lăsau lent în jos, parcă o stare de agitație mă pândea după colț, fricile de abia așteptau să mă cuprindă într-o „îmbrațișare strânsă”.
Ce am mai observat? O stare de nemulțumire își făcea și ea apariția, blamare, iritabilitate (și de genul mișcat de pe un picior pe altul)....și postura se schimba pe neașteptate - dintr-una cu capul sus, coloana dreaptă, nu știu dacă să adaug sau nu „și cu pieptul în față” :)) , într-una cu capul plecat (mult mai plecat decât aveam nevoie să văd vasele :P), rotunjirea spatelui, încordare - mai ales în umeri și între umeri, dar și în zona abdominală - pe unde am observat că simt în general furia, frica, neliniștea. Hmmm...și când scriu acum realizez cât de multe s-au întâmplat în 10 minute, și sunt convinsă că nu am observat chiar tot.
Realizând acestea AM ALES să revin la starea inițială, colțul gurii ridicat, fără presiune, gândurile le-am etichetat cu „GÂND” așa cum am mai scris și într-un „articol” anterior. Am devenit atentă la detaliile de pe farfurii, de pe tacâmuri, la resturile de mâncare din oala de ciorbă, la tot ceea ce făceam, în limitele mele. Și atunci starea de anxietate, și tot ce ar fi vrut să mă cuprindă în acel moment comun de spălat vasele s-a dispersat. Și mi-am propus să fac cât pot eu de bine și atât. M-am gândit: „Și dacă nu mai vreau să spăl vase, și asta este în regulă”. Și pentru că mi-am permis să mă relaxez, și să văd că am cu adevărat posibilitatea să aleg ce să fac în acel moment - ce consider eu că este mai bine pentru mine - mi-a fost drag să spăl acele vase, într-o manieră cât se poate de relaxată, prezentă, cu o ușoară bucurie că fac asta pentru mine, și că spălând acele vase starea mea se va îmbunătăți și mai mult.
Și apoi mi-am adus aminte ce mult îmi place să ascult muzică așa că AM ALES să fac asta.
Ce am învățat de aici? Ce ați învățat voi de aici? Fiecare cred că învață ce are de învățat și atât! Nu este o regulă, nu trebuie să fie aceeași chestie, doar ne luăm ce avem nevoie să evoluăm; sau poate că nu :P
Totul este o alegere - mă refer la alegerea de a mă raporta la un eveniment din viața mea. Așa cum mă raportez la el, așa mă simt, așa acționez, așa îmi definesc viața, așa devin, așa sunt....
Să avem o zi plină de alegeri favorabile pentru starea noastră de bine așa cum o vrem și cum o înțelegem noi!
Thursday, June 14, 2018
Frica
Bună seara oameni dragi
Pentru că sunt între dorința de adormire și frica de necunoscut m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre asta. Mă gândeam că poate sunt multe persoane cu frică de întuneric. Sincer nu am căutat să văd câte sunt, unde sunt, ce fac, ce au făcut, etc. Singurul lucru de care pot fi sigură este legat de frica mea de întuneric. O am din „totdeauna”, adică de când am început să fiu conștientă de ea. Zâmbesc cu gândul la cei care pot urmări filme de groază cu detașare, care „mor de râs” la scene horor, și cărora nu le pasă de astfel de episoade traumatizante pentru cei „slabi cu duhul” ca mine. Când eram mică îmi imaginam că trăiesc în tunele imaginare, construite în toiul nopții atunci când mă simțeam singură și neajutorată. Uneori cred că am făcut asta ca și adult pentru că știam că funcționează. Îmi atenuau acea frică care venea odată cu stingerea luminii. Nu știu dacă a fost ceva care m-a speriat când eram mică, și drept să vă spun nici nu mă interesează, nu doresc nici un fel de regresii. Tot ce contează pentru mine este prezentul și ce pot face acum pentru lucrurile cu care mă confrunt.
O perioadă am folosit tot felul de haine inchise până în gât, cearceafuri trase peste cap, pături la nu știu câte grade afară de transpiram de nu mai știam de mine, doar de frica că ceva acolo în întuneric îmi vrea răul. O perioadă această frică a dispărut, însă ea a revenit și mai puternică în viața mea, după anumite evenimente puternic traumatizante. Acum sunt în faza în care încerc să mă conving că totul este numai în mintea mea și nu am de ce să mă tem, iar dacă îmi este frică de ceva îmi pot demonstra că nu este cazul, mergând spre locul cu pricina și arătându-mi ca unui copil mic că „sub pat” nu este nici un „monstru”.
Obișnuiesc mai nou să etichetez gândurile de frică, căci asta sunt, doar niște fabricații ale minții mele, cu „GÂND” și le las să treacă. Dacă îmi vine un alt gând atunci reiau procedura. Dacă totuși nu funcționează îmi mai spun și că „Dumnezeu știe - este în tot și în toate”, „Facă-se voia Ta!”. Apoi reiau etichetarea gândurilor cu cuvântul „GÂND”.
Și dacă îmi este cu adevărat frică nu mai stau acolo în pat și tremur, nu mă mai „sufoc” sub pături și alte chestii, ci îmi înfrunt frica pentru că știu că este doar o plăsmuire a minții mele, care poate „se plictisește” și face o „glumă proastă”. Deși poate că pare pueril ceea ce am enunțat în acest „articol” sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine, și poate că aceste rânduri o să-i ajute în vreun fel sau altul. Poate că pentru alții o să fie o mare distracție. Și acest caz este unul favorabil. Asta înseamnă că într-un fel sau altul te-am atins, am contribuit la o conectare interumana importantă.
Această frică de necunoscut duce și spre amânarea orei de culcare - și am observat acest aspect la mai multe persoane. Și totul este în regulă. De fapt, nu există vreo regulă. Eu personal sunt adepta principiului „fă ce funcționează pentru tine cel mai bine”. Și dacă aveți vreo altă idee de a mă ajuta să eliberez această senzație de frică vă rog să mă iluminați cu metodele voastre. Sunt sigură că împreună suntem mai puternici decât separat.
Acestea fiind spune: Vă doresc o noapte cât mai bună, cu cât mai puține frici, dacă asta este ceea ce vă doriți!
Pentru că sunt între dorința de adormire și frica de necunoscut m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre asta. Mă gândeam că poate sunt multe persoane cu frică de întuneric. Sincer nu am căutat să văd câte sunt, unde sunt, ce fac, ce au făcut, etc. Singurul lucru de care pot fi sigură este legat de frica mea de întuneric. O am din „totdeauna”, adică de când am început să fiu conștientă de ea. Zâmbesc cu gândul la cei care pot urmări filme de groază cu detașare, care „mor de râs” la scene horor, și cărora nu le pasă de astfel de episoade traumatizante pentru cei „slabi cu duhul” ca mine. Când eram mică îmi imaginam că trăiesc în tunele imaginare, construite în toiul nopții atunci când mă simțeam singură și neajutorată. Uneori cred că am făcut asta ca și adult pentru că știam că funcționează. Îmi atenuau acea frică care venea odată cu stingerea luminii. Nu știu dacă a fost ceva care m-a speriat când eram mică, și drept să vă spun nici nu mă interesează, nu doresc nici un fel de regresii. Tot ce contează pentru mine este prezentul și ce pot face acum pentru lucrurile cu care mă confrunt.
O perioadă am folosit tot felul de haine inchise până în gât, cearceafuri trase peste cap, pături la nu știu câte grade afară de transpiram de nu mai știam de mine, doar de frica că ceva acolo în întuneric îmi vrea răul. O perioadă această frică a dispărut, însă ea a revenit și mai puternică în viața mea, după anumite evenimente puternic traumatizante. Acum sunt în faza în care încerc să mă conving că totul este numai în mintea mea și nu am de ce să mă tem, iar dacă îmi este frică de ceva îmi pot demonstra că nu este cazul, mergând spre locul cu pricina și arătându-mi ca unui copil mic că „sub pat” nu este nici un „monstru”.
Obișnuiesc mai nou să etichetez gândurile de frică, căci asta sunt, doar niște fabricații ale minții mele, cu „GÂND” și le las să treacă. Dacă îmi vine un alt gând atunci reiau procedura. Dacă totuși nu funcționează îmi mai spun și că „Dumnezeu știe - este în tot și în toate”, „Facă-se voia Ta!”. Apoi reiau etichetarea gândurilor cu cuvântul „GÂND”.
Și dacă îmi este cu adevărat frică nu mai stau acolo în pat și tremur, nu mă mai „sufoc” sub pături și alte chestii, ci îmi înfrunt frica pentru că știu că este doar o plăsmuire a minții mele, care poate „se plictisește” și face o „glumă proastă”. Deși poate că pare pueril ceea ce am enunțat în acest „articol” sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine, și poate că aceste rânduri o să-i ajute în vreun fel sau altul. Poate că pentru alții o să fie o mare distracție. Și acest caz este unul favorabil. Asta înseamnă că într-un fel sau altul te-am atins, am contribuit la o conectare interumana importantă.
Această frică de necunoscut duce și spre amânarea orei de culcare - și am observat acest aspect la mai multe persoane. Și totul este în regulă. De fapt, nu există vreo regulă. Eu personal sunt adepta principiului „fă ce funcționează pentru tine cel mai bine”. Și dacă aveți vreo altă idee de a mă ajuta să eliberez această senzație de frică vă rog să mă iluminați cu metodele voastre. Sunt sigură că împreună suntem mai puternici decât separat.
Acestea fiind spune: Vă doresc o noapte cât mai bună, cu cât mai puține frici, dacă asta este ceea ce vă doriți!
Tuesday, June 12, 2018
Aproape/Departe
Salutare dragii mei
Tocmai ce am primit un feedback de la o bună prietenă în legătură cu un articol postat pe blog. Și mi-a trecut prin minte că ce-ar fi să scriu puțin despre apropierea/depărtarea de sine.
Ultima perioadă a vieții mele a fost ca o tornadă, și acum mă gândeam cum am stat eu în ochiul ei atâtea luni, până când am alunecat spre margine și mi-a fost revelată puterea ei. Este interesant cum în liniștea din mijlocul tornadei mă simțeam cel mai în siguranță, credeam că nimic și nimeni nu mă poate opri, destabiliza, eram ca o floricică (dar nu în bătaia vântului, ci mai degrabă într-o seră, protejată de toate intemperiile vremii, dăunătorilor, etc. - v-ati prins voi deja ce vreau să sugerez :) ). Și acolo, în „cușca” mea protectivă eram „Dumnezeu” (cu sau fără ghilimele :)) ). Pluteam cu grație divină peste lumea înconjurătoare, privind cumva de sus la ce se întâmplă fără a fi afectată în vreun fel, pentru că știam că nu exista nici cea mai mică posibilitate să cad de acolo. Pe măsură ce trecea timpul puteam NUMAI să urc, în nici un caz să cobor. Aveam „achiziții” din cele mai diverse și întrucâtva mă mândream cu asta (poate că nu în exterior, dar cu siguranță în interior). Stima mea de sine era la cote maxime, mă simțeam puternică, puteam muta munții din loc - la propriu (chiar începusem să mă gândesc cum să fac astfel de lucruri). Eram în lumea mea!
Fiind în lumea mea, m-am depărtat mult de sine, deși iluzia minții îmi șoptea că nu e adevărat, îmi spuneam că sunt mai aproape de mine decât am fost vreodată în viața mea. Ce meschin! Câtă amăgire! Asta așa ca să puteți vedea cât de sus eram atunci când am căzut. Si pe cât de sus pe atât de dureros a fost și încă mai este. Doar un pic am întins un membru spre marginea tornadei și m-a prins în vârtejul ei amenințător de-a dreptul. „Atât mi-a fost!” - mi-am spus. Dar ceva m-a ținut de degete încă ancorată. Și acum tot acel ceva mă ajută să-mi panseaz rănile, de la loviturile înfiorătoare cu „Pământul”. M-am simțit ca o undă sinusoidală în coborârea mea din paradisul iluzoriu. De atâtea ori m-am dat de pământ cât a durat propagarea ei. Și acum aceste lovituri continuă, însă amplitudinea lor este mai redusă.
Nu știu care sunt ancorele ce mi-au menținut parte a sănătății mentale. Cu siguranță soțul meu a fost și este una dintre aceste ancore. Mă gândesc că poate fi și Dumnezeu prin ele și nu numai. Dar în acest moment îmi este încă frică să mai pronunț cuvinte așa mărețe ca Dumnezeu și altele.
În mod clar această experiență m-a apropiat mai mult de mine - de sinele meu adevărat. Și într-un fel sunt recunoscătoare pentru această trezire.
Poate că, la un moment dat, și pe voi o să vă ajute să vă gândinți:
„Sunt în ochiul unei tornade?”
Dacă da, cum pot să ies de acolo într-un mod elegant fără să fiu prins în vârtejul amețitor?
Dacă nu, oricând puteți reveni la această întrebare. Este oricum un lucru extraordinar să te întorci spre tine și să te privești obiectiv. Din perspectiva mea nu este ușor și uneori am nevoie de ajutorul celorlați pentru asta, deci nu ezitați să cereți ajutorul. Vă poate salva viața! (Și tot ce scriu aici este din propria mea experiență și atât!)
Vă mulțumesc pentru timpul vostru prețios și vă iubesc!
Tocmai ce am primit un feedback de la o bună prietenă în legătură cu un articol postat pe blog. Și mi-a trecut prin minte că ce-ar fi să scriu puțin despre apropierea/depărtarea de sine.
Ultima perioadă a vieții mele a fost ca o tornadă, și acum mă gândeam cum am stat eu în ochiul ei atâtea luni, până când am alunecat spre margine și mi-a fost revelată puterea ei. Este interesant cum în liniștea din mijlocul tornadei mă simțeam cel mai în siguranță, credeam că nimic și nimeni nu mă poate opri, destabiliza, eram ca o floricică (dar nu în bătaia vântului, ci mai degrabă într-o seră, protejată de toate intemperiile vremii, dăunătorilor, etc. - v-ati prins voi deja ce vreau să sugerez :) ). Și acolo, în „cușca” mea protectivă eram „Dumnezeu” (cu sau fără ghilimele :)) ). Pluteam cu grație divină peste lumea înconjurătoare, privind cumva de sus la ce se întâmplă fără a fi afectată în vreun fel, pentru că știam că nu exista nici cea mai mică posibilitate să cad de acolo. Pe măsură ce trecea timpul puteam NUMAI să urc, în nici un caz să cobor. Aveam „achiziții” din cele mai diverse și întrucâtva mă mândream cu asta (poate că nu în exterior, dar cu siguranță în interior). Stima mea de sine era la cote maxime, mă simțeam puternică, puteam muta munții din loc - la propriu (chiar începusem să mă gândesc cum să fac astfel de lucruri). Eram în lumea mea!
Fiind în lumea mea, m-am depărtat mult de sine, deși iluzia minții îmi șoptea că nu e adevărat, îmi spuneam că sunt mai aproape de mine decât am fost vreodată în viața mea. Ce meschin! Câtă amăgire! Asta așa ca să puteți vedea cât de sus eram atunci când am căzut. Si pe cât de sus pe atât de dureros a fost și încă mai este. Doar un pic am întins un membru spre marginea tornadei și m-a prins în vârtejul ei amenințător de-a dreptul. „Atât mi-a fost!” - mi-am spus. Dar ceva m-a ținut de degete încă ancorată. Și acum tot acel ceva mă ajută să-mi panseaz rănile, de la loviturile înfiorătoare cu „Pământul”. M-am simțit ca o undă sinusoidală în coborârea mea din paradisul iluzoriu. De atâtea ori m-am dat de pământ cât a durat propagarea ei. Și acum aceste lovituri continuă, însă amplitudinea lor este mai redusă.
Nu știu care sunt ancorele ce mi-au menținut parte a sănătății mentale. Cu siguranță soțul meu a fost și este una dintre aceste ancore. Mă gândesc că poate fi și Dumnezeu prin ele și nu numai. Dar în acest moment îmi este încă frică să mai pronunț cuvinte așa mărețe ca Dumnezeu și altele.
În mod clar această experiență m-a apropiat mai mult de mine - de sinele meu adevărat. Și într-un fel sunt recunoscătoare pentru această trezire.
Poate că, la un moment dat, și pe voi o să vă ajute să vă gândinți:
„Sunt în ochiul unei tornade?”
Dacă da, cum pot să ies de acolo într-un mod elegant fără să fiu prins în vârtejul amețitor?
Dacă nu, oricând puteți reveni la această întrebare. Este oricum un lucru extraordinar să te întorci spre tine și să te privești obiectiv. Din perspectiva mea nu este ușor și uneori am nevoie de ajutorul celorlați pentru asta, deci nu ezitați să cereți ajutorul. Vă poate salva viața! (Și tot ce scriu aici este din propria mea experiență și atât!)
Vă mulțumesc pentru timpul vostru prețios și vă iubesc!
Realitatea
Mă bucur nespus că ne-am regăsit sănătoși
A fost o săptămână „nebună” în adevăratul sens al cuvântului. Nu vreau să mă gândesc prea mult dacă vreau să scriu asta cu adevărat sau nu, însă cred că este foarte important. Pe scurt ultimele luni din viața mea au fost pline atât de momente de extaz cât și de multiple momente de agonie. Și a fost o perioadă în care am căutat sute, mii, un infinit de răspunsuri despre ce, de ce, cum, în ce fel, de ce nu, și așa mai departe. Și ce credeți? Culmea este că am aflat toate răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus, pentru că atunci când cauți răspunsuri le și găsești - într-un fel sau altul.
Și acum după anumite evenimente de halucinație pură și depresie doar gândesc: oare chiar aveam nevoie să știu răspunsul la toate aceste întrebări?! Prefer să las așa în aer această întrebare retorică și să mă întorc cumva la firul epic al poveștii mele din această perioadă „magică”.
Pe scurt am născut în 2016 un băiețel minunat, care îmi înseninează viața și care mă învață foarte multe, printre care și cum este să fiu copil din nou. A fost o perioadă post-natală extrem de dificilă, total diferită de baremele din cărți/internet/spusele altor mămici. Alăptatul a fost ca un test de rezistență și mi-a pus la încercare toate resursele. Apoi l-am înțărcat la aproximativ 1 an și 1 lună cu anumite remușcări, cumva induse de mediu că „mamele asta au de făcut...”, „TREBUIE să mergem pe autoînțărcat”, „nu ești o mamă bună dacă...”, etc., câte și mai câte. Și, pentru că ne doream încă un copil am rămas însărcinată în decembrie 2017. Am pierdut sarcina în ianuarie, apoi încă una în martie. Și în acest punct au început căutări asidue despre ce și cum:
- terapie făceam deja de dinainte de sarcină; mi-am schimbat terapeutul
- cursuri de autovindecare
- dezlegări de blesteme din a nu știu câta generație
- arbore genealogic (am zăpăcit-o pe mama cu întrebări despre familie și copilărie)
- craniosacrală
- curs de infoReiki - cu radiestezie
- curs de accesarea conștiinței (access bars)
- tratamente faciale cu terapie holistică
- cursuri de fuziune suflet-trup
- acupunctură
- seminarii despre experiențe extracorporale, feminitate, masculinitate, echilibru și nu numai
- cursuri despre cunoașterea de sine, regăsirea puterii interioare
- întâlniri cu mediumi
- coaching
- Yumeiho
- grupuri de suport și autosuport
- workshop-uri diverse
- meditații ghidate, neghidate
- lucrul cu chakre, cu energii vindecătoare, cu îngeri, cu arhangheli, cu Dumnezeu
- rugăciune zilnică, citit pasaje din biblie, paraclise, etc.
- cursuri de afirmații pozitive, pe care le spuneam zilnic
- am citit zeci de cărți despre spiritulitate și nu numai
- filme despre spiritualitate
O mulțime de ritualuri pe care TREBUIA să le fac 21 zile/30 zile, altfel o luam de la capăt.
Dacă v-am plictisit cumva cu lista, sunt sigură că am mai ratat câteva. Și eu, în mintea mea, credeam că nu fac nimic. Și într-un fel mă biciuiam uneori că „stau degeaba”. Și faza nasoală era că trăgeam de mine dimineață la 6:00-6:30 (am încercat și mai devreme, dar chiar îmi era imposibil) să fiu prezentă la toate aceste ritualuri care-mi luau 2-3 ore, înainte de trezirea celorlați, pentru că apoi aveam și de rezolvat treburile din casa, cu copilul și nu numai.
Și după toate astea am ajuns să plec în vacanță și să am un episod psihotic, în care auzeam voci, simțeam să mă pedepsesc fizic (și chiar asta am făcut - cînd m-am întors nu mai puteam să merg), și mult mai multe decât atât, de care nici nu are rost să scriu aici. Nu pot decât să fiu super mega rescunoscătoare pentru familia mea fără de care nu mai eram astăzi aici, care m-a susținut maxim, și deși erau șocați și panicați, au știut exact ce să facă pentru mine să mă scoată din chestia aia în care eram, căci nu șiu nici ce nume să-i dau.
Așa ca o concluzie, îmi doresc pentru voi să mă luați de exemplu „AȘA NU” și să deschideți ochii la cât de multe lucruri faceți, la cum uneori cădem în obsesii de tot felul fără măcar să ne dăm seama (nici cei de lângă mine nu au realizat cât de jos mă duceam pentru că tot ceea ce făceam eu era foarte lucid, foarte ancorat în prezent, „normal”).
La cât mai puține lucuri de făcut o dată!
A fost o săptămână „nebună” în adevăratul sens al cuvântului. Nu vreau să mă gândesc prea mult dacă vreau să scriu asta cu adevărat sau nu, însă cred că este foarte important. Pe scurt ultimele luni din viața mea au fost pline atât de momente de extaz cât și de multiple momente de agonie. Și a fost o perioadă în care am căutat sute, mii, un infinit de răspunsuri despre ce, de ce, cum, în ce fel, de ce nu, și așa mai departe. Și ce credeți? Culmea este că am aflat toate răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus, pentru că atunci când cauți răspunsuri le și găsești - într-un fel sau altul.
Și acum după anumite evenimente de halucinație pură și depresie doar gândesc: oare chiar aveam nevoie să știu răspunsul la toate aceste întrebări?! Prefer să las așa în aer această întrebare retorică și să mă întorc cumva la firul epic al poveștii mele din această perioadă „magică”.
Pe scurt am născut în 2016 un băiețel minunat, care îmi înseninează viața și care mă învață foarte multe, printre care și cum este să fiu copil din nou. A fost o perioadă post-natală extrem de dificilă, total diferită de baremele din cărți/internet/spusele altor mămici. Alăptatul a fost ca un test de rezistență și mi-a pus la încercare toate resursele. Apoi l-am înțărcat la aproximativ 1 an și 1 lună cu anumite remușcări, cumva induse de mediu că „mamele asta au de făcut...”, „TREBUIE să mergem pe autoînțărcat”, „nu ești o mamă bună dacă...”, etc., câte și mai câte. Și, pentru că ne doream încă un copil am rămas însărcinată în decembrie 2017. Am pierdut sarcina în ianuarie, apoi încă una în martie. Și în acest punct au început căutări asidue despre ce și cum:
- terapie făceam deja de dinainte de sarcină; mi-am schimbat terapeutul
- cursuri de autovindecare
- dezlegări de blesteme din a nu știu câta generație
- arbore genealogic (am zăpăcit-o pe mama cu întrebări despre familie și copilărie)
- craniosacrală
- curs de infoReiki - cu radiestezie
- curs de accesarea conștiinței (access bars)
- tratamente faciale cu terapie holistică
- cursuri de fuziune suflet-trup
- acupunctură
- seminarii despre experiențe extracorporale, feminitate, masculinitate, echilibru și nu numai
- cursuri despre cunoașterea de sine, regăsirea puterii interioare
- întâlniri cu mediumi
- coaching
- Yumeiho
- grupuri de suport și autosuport
- workshop-uri diverse
- meditații ghidate, neghidate
- lucrul cu chakre, cu energii vindecătoare, cu îngeri, cu arhangheli, cu Dumnezeu
- rugăciune zilnică, citit pasaje din biblie, paraclise, etc.
- cursuri de afirmații pozitive, pe care le spuneam zilnic
- am citit zeci de cărți despre spiritulitate și nu numai
- filme despre spiritualitate
O mulțime de ritualuri pe care TREBUIA să le fac 21 zile/30 zile, altfel o luam de la capăt.
Dacă v-am plictisit cumva cu lista, sunt sigură că am mai ratat câteva. Și eu, în mintea mea, credeam că nu fac nimic. Și într-un fel mă biciuiam uneori că „stau degeaba”. Și faza nasoală era că trăgeam de mine dimineață la 6:00-6:30 (am încercat și mai devreme, dar chiar îmi era imposibil) să fiu prezentă la toate aceste ritualuri care-mi luau 2-3 ore, înainte de trezirea celorlați, pentru că apoi aveam și de rezolvat treburile din casa, cu copilul și nu numai.
Și după toate astea am ajuns să plec în vacanță și să am un episod psihotic, în care auzeam voci, simțeam să mă pedepsesc fizic (și chiar asta am făcut - cînd m-am întors nu mai puteam să merg), și mult mai multe decât atât, de care nici nu are rost să scriu aici. Nu pot decât să fiu super mega rescunoscătoare pentru familia mea fără de care nu mai eram astăzi aici, care m-a susținut maxim, și deși erau șocați și panicați, au știut exact ce să facă pentru mine să mă scoată din chestia aia în care eram, căci nu șiu nici ce nume să-i dau.
Așa ca o concluzie, îmi doresc pentru voi să mă luați de exemplu „AȘA NU” și să deschideți ochii la cât de multe lucruri faceți, la cum uneori cădem în obsesii de tot felul fără măcar să ne dăm seama (nici cei de lângă mine nu au realizat cât de jos mă duceam pentru că tot ceea ce făceam eu era foarte lucid, foarte ancorat în prezent, „normal”).
La cât mai puține lucuri de făcut o dată!
Sunday, June 3, 2018
Despre meditație
Salutare tuturor
În seara asta m-am gândit să scriu câte ceva despre meditație pentru că pe mine personal m-a ajutat și mă ajută foarte mult. Sincer, mi-a fost destul de greu să încep să îmi aloc câteva minute zilnic de stat cu mine. Mi-a luat aprope 1 an să stau cu mine 1 minut :D E ciudat, nu-i așa? Nu puteam să-mi aloc acel minut pentru mine. Până la urmă, ce este un minut? Cât mergi din camera la baie și înapoi :P
Dar ăsta a fost pentru mine începutul. Și pentru că știu cât de greu este să-ți faci un astfel de obicei bun pentru tine m-am decis să vă împărtășesc și vouă despre drumul meu privind meditația.
Stăteam lângă pat cu ochii cârpiți de somn, după ce tot amânam momentul, și vroiam să scap cât mai repede de această „corvoadă” (1 minut de stat numai cu mine). Aparent pare atât de simplu, însă pentru mine era monstruos de greu. Și singura chestie care m-a ajutat în acele momente a fost să mă gândesc că „trebuie” să stau numai 1 minut. Pentru mine acest minut a devenit „minutul magic” pentru că mi-a deschis căi nebănuite spre cunoaștere de sine, iubire de sine, încredere în sine și multe altele. Atâtea zile în care am „tras” de mine să am acel minut de liniște m-a propulsat spre o viață în armonie și pace. Cine s-ar fi gândit?! :) Eu cu siguranță nu vedeam atunci cum mă poate ajuta acel minut. Acum văd minunea!
Și în timp am „simțit” să stau mai mult de 1 minut - poate 5 minute. Apoi și mai mult... Acum stau cât simt, cât pot, cât permite timpul, și chiar îmi fac timp pentru asta. Sunt așa entuziasmată când ajung să am aceste clipe numai cu mine în care pot face ce vreau eu :D
Pot alege doar să fiu prezentă, să fiu atenta la respirație, la inspir, la expir, la gândurile care vin și trec, sau nu - unele mai vor să rămână o perioada:)) Sau sunt atentă la corp, ce simt în corp, unde simt, cum simt, ce senzații apar. Sau aleg să-mi pun unele întrebări, care pot suna de genul:
„Cine sunt eu?”
„De ce sunt aici?”
„Ce am de învățat din asta?”
Fiecare este liber să-și formuleze singur întrebările, în funcție de nevoie. Pentru că atunci când mă ascult cu adevărat primesc și răspunsuri. Poate că unele dintre ele nu-mi convin, însă știu că pot alege dacă să-mi ascult intuiția/ghidarea sau nu. Știu și că dacă refuz să urmez „instrucțiunile” primite îmi pot prelungi și mai mult „agonia” :)
Eu sunt recunoascătoare pentru ceea ce fac pentru mine. Viața mea este mult mai animată. Mă iubesc cu adevărat acum și sunt importantă pentru mine. Contează mai puțin cum vor ceilalți să fiu, și mai mult cum cred eu că am nevoie să fiu. Sunt fericită!
Și vă doresc să vă luați și voi un minut pentru voi înșivă. Vă iubesc!
În seara asta m-am gândit să scriu câte ceva despre meditație pentru că pe mine personal m-a ajutat și mă ajută foarte mult. Sincer, mi-a fost destul de greu să încep să îmi aloc câteva minute zilnic de stat cu mine. Mi-a luat aprope 1 an să stau cu mine 1 minut :D E ciudat, nu-i așa? Nu puteam să-mi aloc acel minut pentru mine. Până la urmă, ce este un minut? Cât mergi din camera la baie și înapoi :P
Dar ăsta a fost pentru mine începutul. Și pentru că știu cât de greu este să-ți faci un astfel de obicei bun pentru tine m-am decis să vă împărtășesc și vouă despre drumul meu privind meditația.
Stăteam lângă pat cu ochii cârpiți de somn, după ce tot amânam momentul, și vroiam să scap cât mai repede de această „corvoadă” (1 minut de stat numai cu mine). Aparent pare atât de simplu, însă pentru mine era monstruos de greu. Și singura chestie care m-a ajutat în acele momente a fost să mă gândesc că „trebuie” să stau numai 1 minut. Pentru mine acest minut a devenit „minutul magic” pentru că mi-a deschis căi nebănuite spre cunoaștere de sine, iubire de sine, încredere în sine și multe altele. Atâtea zile în care am „tras” de mine să am acel minut de liniște m-a propulsat spre o viață în armonie și pace. Cine s-ar fi gândit?! :) Eu cu siguranță nu vedeam atunci cum mă poate ajuta acel minut. Acum văd minunea!
Și în timp am „simțit” să stau mai mult de 1 minut - poate 5 minute. Apoi și mai mult... Acum stau cât simt, cât pot, cât permite timpul, și chiar îmi fac timp pentru asta. Sunt așa entuziasmată când ajung să am aceste clipe numai cu mine în care pot face ce vreau eu :D
Pot alege doar să fiu prezentă, să fiu atenta la respirație, la inspir, la expir, la gândurile care vin și trec, sau nu - unele mai vor să rămână o perioada:)) Sau sunt atentă la corp, ce simt în corp, unde simt, cum simt, ce senzații apar. Sau aleg să-mi pun unele întrebări, care pot suna de genul:
„Cine sunt eu?”
„De ce sunt aici?”
„Ce am de învățat din asta?”
Fiecare este liber să-și formuleze singur întrebările, în funcție de nevoie. Pentru că atunci când mă ascult cu adevărat primesc și răspunsuri. Poate că unele dintre ele nu-mi convin, însă știu că pot alege dacă să-mi ascult intuiția/ghidarea sau nu. Știu și că dacă refuz să urmez „instrucțiunile” primite îmi pot prelungi și mai mult „agonia” :)
Eu sunt recunoascătoare pentru ceea ce fac pentru mine. Viața mea este mult mai animată. Mă iubesc cu adevărat acum și sunt importantă pentru mine. Contează mai puțin cum vor ceilalți să fiu, și mai mult cum cred eu că am nevoie să fiu. Sunt fericită!
Și vă doresc să vă luați și voi un minut pentru voi înșivă. Vă iubesc!
Thursday, May 31, 2018
Fiecare zi la timpul ei
Bine v-am regăsit oameni buni
În ultima perioadă a vieții mele am observat unicitatea fiecărei zile. Obișnuiam să trăiesc într-un cerc, să fac aceleași lucruri în fiecare zi, să mănânc aceeași mâncare, să mă întâlnesc cu acceași oameni, să merg în aceleași locuri, să am aceleași gânduri, emoțiile mele să fie dintr-o anumită zonă, desigur cu mici variații.
Cea mai mare schimbare a survenit în momentul nașterii fiului meu. Cred că unul din motivele pentru care ne-a ales pe noi a fost să mă trezească. Stăteam așa într-o stare latentă de adormire, într-un nor de ceață, din care nu puteam să văd prea departe. Și apropo de recunoștință, sunt foarte recunoscătoare Puterii mele Superioare pentru cadoul pe care l-am primit. Nu știam cât de tare se va schimba viața mea, și drept să spun încă nu știu :D pentru că sunt într-o continua schimbare. Și chiar dacă asta mă sperie, acum sunt extrem de fericită că nu mai sunt în ceață. La început am scos puțin capul, l-am bagat înapoi, apoi mi-am făcut mai mult curaj și am scos capul împreună cu gâtul și astfel am reușit să ies de acolo. În sfârșit am „deschis ochii”.
În prezent îmi ghidez viața după principiul „Fiecare zi la timpul ei” pe cât pot de mult. Nu mai am pretenția de perfecțiune, încă mai alunec în vechile tipare de gândire, comportament, etc., însă sunt mulțumită de viața mea de acum, mă simt așezată, împăcată, fericită, recunoscătoare. În sfârșit am gustat din paharul păcii și îmi place să beau din el cât de des pot.
Și printre cele mai importante realizări ale mele este că nu mai fug de mine, îmi place atât de mult să stau cu mine acum, să am această liniște sufletească, să mă bucur cu adevărat de fiecare clipă petrecută cu mine.
Pentru prima oară în viața mea simt că mă iubesc cu adevărat. Chiar aseara, lucram la ceva ce nu suporta amânare și vreau să vă spun că la un moment dat de abia așteptam acea clipă de liniște, acea clipă cu mine și atât. Desigur că mă străduiesc să fiu „în mine” în fiecare clipă, însă când mă așez doar eu cu mine, fără o altă activitate, clipele se transformă în magie, în împlinire, simt așa o mare bucurie și iubire care nu pot fi descrise în cuvinte.
Așadar, provocarea pentru voi de astăzi este:
Stați 3 minute cu voi, doar cu voi, în liniște, ascultați-vă corpul, gândurile, tot ce vine... Tot ce simțiți/auziți este în regulă. Atenția îndreptată spre inspir/expir (pentru că înainte eu „uitasem” să respir). Respirația să fie ancora voastră.
De abia aștept să-mi povestiți ce ați simțit în acele clipe petrecute doar cu voi.
Eu obișnuiam să nu mă ascult, să alung gânduri/senzații legate de mine. Drept să-ți spun nici nu știam că mi-ar prinde bine să fiu în contact cu mine (am uitat asta pe măsură ce am crescut). Și ascultarea este cheia spre succes - pentru mine. Schimbarea a venit din ascultare!
Să avem o zi încântătoare, plină de iubire și pace!
În ultima perioadă a vieții mele am observat unicitatea fiecărei zile. Obișnuiam să trăiesc într-un cerc, să fac aceleași lucruri în fiecare zi, să mănânc aceeași mâncare, să mă întâlnesc cu acceași oameni, să merg în aceleași locuri, să am aceleași gânduri, emoțiile mele să fie dintr-o anumită zonă, desigur cu mici variații.
Cea mai mare schimbare a survenit în momentul nașterii fiului meu. Cred că unul din motivele pentru care ne-a ales pe noi a fost să mă trezească. Stăteam așa într-o stare latentă de adormire, într-un nor de ceață, din care nu puteam să văd prea departe. Și apropo de recunoștință, sunt foarte recunoscătoare Puterii mele Superioare pentru cadoul pe care l-am primit. Nu știam cât de tare se va schimba viața mea, și drept să spun încă nu știu :D pentru că sunt într-o continua schimbare. Și chiar dacă asta mă sperie, acum sunt extrem de fericită că nu mai sunt în ceață. La început am scos puțin capul, l-am bagat înapoi, apoi mi-am făcut mai mult curaj și am scos capul împreună cu gâtul și astfel am reușit să ies de acolo. În sfârșit am „deschis ochii”.
În prezent îmi ghidez viața după principiul „Fiecare zi la timpul ei” pe cât pot de mult. Nu mai am pretenția de perfecțiune, încă mai alunec în vechile tipare de gândire, comportament, etc., însă sunt mulțumită de viața mea de acum, mă simt așezată, împăcată, fericită, recunoscătoare. În sfârșit am gustat din paharul păcii și îmi place să beau din el cât de des pot.
Și printre cele mai importante realizări ale mele este că nu mai fug de mine, îmi place atât de mult să stau cu mine acum, să am această liniște sufletească, să mă bucur cu adevărat de fiecare clipă petrecută cu mine.
Pentru prima oară în viața mea simt că mă iubesc cu adevărat. Chiar aseara, lucram la ceva ce nu suporta amânare și vreau să vă spun că la un moment dat de abia așteptam acea clipă de liniște, acea clipă cu mine și atât. Desigur că mă străduiesc să fiu „în mine” în fiecare clipă, însă când mă așez doar eu cu mine, fără o altă activitate, clipele se transformă în magie, în împlinire, simt așa o mare bucurie și iubire care nu pot fi descrise în cuvinte.
Așadar, provocarea pentru voi de astăzi este:
Stați 3 minute cu voi, doar cu voi, în liniște, ascultați-vă corpul, gândurile, tot ce vine... Tot ce simțiți/auziți este în regulă. Atenția îndreptată spre inspir/expir (pentru că înainte eu „uitasem” să respir). Respirația să fie ancora voastră.
De abia aștept să-mi povestiți ce ați simțit în acele clipe petrecute doar cu voi.
Eu obișnuiam să nu mă ascult, să alung gânduri/senzații legate de mine. Drept să-ți spun nici nu știam că mi-ar prinde bine să fiu în contact cu mine (am uitat asta pe măsură ce am crescut). Și ascultarea este cheia spre succes - pentru mine. Schimbarea a venit din ascultare!
Să avem o zi încântătoare, plină de iubire și pace!
Wednesday, May 30, 2018
Puterea Recunoștinței
Bine v-am regăsit dragi prieteni!
Astazi am fost „îndrumată” să scriu despre recunoștință. Nu știu cum este la voi, însă eu nu obișnuiam să fiu recunoscătoare pentru viața mea. Eram prinsă în tot felul de acțiuni, fugeam de mine pe cât de mult posibil. Nu-mi plăcea să fiu cu mine, aveam nevoia asta profundă de a fi mereu cu cineva, care mă poate valida, care să-mi spună ce să fac, cum să-mi trăiesc viața, care să mă conducă pe calea lor. Fugeam de mine de frică. Frica de a nu fi defectă, frica de a nu fi perfectă - deși nu-mi puteam defini prea bine ce este acest perfecționism (poate că la un moment dat o să vorbesc mai mult despre asta), frica de a mă cunoaște pe mine cu adevărat pentru că poate cumva nu o să fiu în niște standarde impuse (impuse până la urmă tot de mine - fără să realizez asta cu adevărat în acel moment). Această frică de singurătate probabil că i-a dat și mamei mele multe bătăi de cap. Mă gândesc acum că se poate ca la nivel subtil s-o fi învinuit pe ea de teama mea de abandon. Până la urmă am ajuns la concluzia că este despre mine, nu despre alții. Abia acum, la aproape 33 de ani, realizez că eu sunt singura responsabilă pentru viața mea, pentru acțiunile mele, pentru modul în care eu mă raportez la viață. Și apropo de responsabilitate, acum știu că de fapt de asta fugeam. A-mi asuma responsabilitatea propriei vieți a fost una dintre cele mai mari frici ale mele, și cred că încă mai am ceva de rezolvat la acest capitol. Mă mai văd uneori încă fugind de mine, de ceea ce am de făcut cu adevărat important pentru mine, pentru misiunea mea, pentru alții...
Și acum reîntorcându-mă la recunoștință :) Ultima perioadă a vieții mele a fost magică, neașteptat de plină de viață. Și un ajutor important în descoperirea vieții a fost această puternică Recunoștință.
Vă provoc să faceți un exercițiu: în orice moment al vieții voastre (și mai ales când suntem prinși în vâltoarea alergării, a lui „SĂ FACEM”, mai degrabă de a lui „SĂ FIM”) spuneți: STOP, acum fac asta pentru mine. Și întrebarea este:
„Pentru ce sunt eu recunoscător/recunoscătoare astăzi?”
Eu personal când fac asta mă înseninez, ies din încrâncenarea aia a lui „TREBUIE” să fac asta sau aialaltă, și-mi dau seama că nimic NU TREBUIE. Este alegerea mea ce fac și cum fac, și atât. Nimeni altcineva nu este responsabil de alegerile mele, oricât aș încerca eu să pasez asta „vecinului”. Comportamentul, acțiunile, gândurile, ceea ce simt - sunt numai ale mele, și eu aleg dacă să dau curs unora sau altora. Este simplu, nu ușor, dar simplu. Și în momentul în care fac asta, mă eliberez de orice atașamente, orice situații „negative”, orice presiune, pentru că acum știu că EU îmi ALEG viața.
Și dacă simțiți să împărtășiți din experiența voastră legată de recunoștință, sunteți liberi să faceți asta!
Să avem o zi minunată, plină de inspirație divină!
Astazi am fost „îndrumată” să scriu despre recunoștință. Nu știu cum este la voi, însă eu nu obișnuiam să fiu recunoscătoare pentru viața mea. Eram prinsă în tot felul de acțiuni, fugeam de mine pe cât de mult posibil. Nu-mi plăcea să fiu cu mine, aveam nevoia asta profundă de a fi mereu cu cineva, care mă poate valida, care să-mi spună ce să fac, cum să-mi trăiesc viața, care să mă conducă pe calea lor. Fugeam de mine de frică. Frica de a nu fi defectă, frica de a nu fi perfectă - deși nu-mi puteam defini prea bine ce este acest perfecționism (poate că la un moment dat o să vorbesc mai mult despre asta), frica de a mă cunoaște pe mine cu adevărat pentru că poate cumva nu o să fiu în niște standarde impuse (impuse până la urmă tot de mine - fără să realizez asta cu adevărat în acel moment). Această frică de singurătate probabil că i-a dat și mamei mele multe bătăi de cap. Mă gândesc acum că se poate ca la nivel subtil s-o fi învinuit pe ea de teama mea de abandon. Până la urmă am ajuns la concluzia că este despre mine, nu despre alții. Abia acum, la aproape 33 de ani, realizez că eu sunt singura responsabilă pentru viața mea, pentru acțiunile mele, pentru modul în care eu mă raportez la viață. Și apropo de responsabilitate, acum știu că de fapt de asta fugeam. A-mi asuma responsabilitatea propriei vieți a fost una dintre cele mai mari frici ale mele, și cred că încă mai am ceva de rezolvat la acest capitol. Mă mai văd uneori încă fugind de mine, de ceea ce am de făcut cu adevărat important pentru mine, pentru misiunea mea, pentru alții...
Și acum reîntorcându-mă la recunoștință :) Ultima perioadă a vieții mele a fost magică, neașteptat de plină de viață. Și un ajutor important în descoperirea vieții a fost această puternică Recunoștință.
Vă provoc să faceți un exercițiu: în orice moment al vieții voastre (și mai ales când suntem prinși în vâltoarea alergării, a lui „SĂ FACEM”, mai degrabă de a lui „SĂ FIM”) spuneți: STOP, acum fac asta pentru mine. Și întrebarea este:
„Pentru ce sunt eu recunoscător/recunoscătoare astăzi?”
Eu personal când fac asta mă înseninez, ies din încrâncenarea aia a lui „TREBUIE” să fac asta sau aialaltă, și-mi dau seama că nimic NU TREBUIE. Este alegerea mea ce fac și cum fac, și atât. Nimeni altcineva nu este responsabil de alegerile mele, oricât aș încerca eu să pasez asta „vecinului”. Comportamentul, acțiunile, gândurile, ceea ce simt - sunt numai ale mele, și eu aleg dacă să dau curs unora sau altora. Este simplu, nu ușor, dar simplu. Și în momentul în care fac asta, mă eliberez de orice atașamente, orice situații „negative”, orice presiune, pentru că acum știu că EU îmi ALEG viața.
Și dacă simțiți să împărtășiți din experiența voastră legată de recunoștință, sunteți liberi să faceți asta!
Să avem o zi minunată, plină de inspirație divină!
Sunday, May 13, 2018
Despre mine
Bună tuturor! Eu sunt Dana. Căutând pe internet semnificația numelui meu am găsit că în Irlanda Dana este mama tuturor zeilor „Tuatha de Danann”; pe parcursul vieții mele am înțeles că, de fapt, eu fusesem mama tuturor răniților. Eu eram Salvatoarea - toate Victimele să vină la mine!
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am trezit. În prezent mă redescopăr, ma vindec, renasc. Chiar astăzi îmi spunea un prieten vechi, după ce i-am povestit prin ce am trecut și prin ce trec în prezent - wow, nu știam că suferi atât de mult, erai asa tăcută și calmă, până acum am crezut că ești super ok, puțin agitată, dar fără probleme :) Ce oglindă interesantă! Cât de bine a concluzionat el, așa cu „maxilarul căzut”... cât de bine obișnuiam să mă prefac, câte măști afișam să par perfectă, iubibilă, să primesc acele laude („bravo”) de care aveam atâta nevoie că să-mi umplu paharul de iubire.
Totul era o iluzie; de fapt nimeni în afară de mine nu mă poate iubi necondiționat (numai Dumnezeu). Și atât de multă lume aleagă necontenit (inconștient) după această himeră, sperând că o să-și umple golul din copilărie.
Nu am avut o viață ușoară, să tot încerc să le demonstrez altora că sunt altcineva. Acum sunt atât de recunoascătoare că trăiesc, poate pentru prima oară pot spune că trăiesc cu adevărat, eu, cea autentică - că tot e la modă cuvântul ăsta, eu cea fără mască - sau cu din ce în ce mai puține măști.
Nu mai am pretenția că sunt o mașină, ci un om, iar acest lucru pentru mine este o mare și importantă conștinetizare, pentru că am pus multă presiune pe mine - să fiu perfectă (ca să mă „remarce/vadă mama” - eu am crescut la bunici), într-o continuă demonstrare a ceva, nici eu nu stiu a ce - cursuri nenumărate, facultate, mastere, doctorat, dezvoltare personală, coaching, mai nou îndeletniciri ezoterice....iar lista este deschisă :).
Am învățat multe. am demonstrat multe, am făcut multe lucruri și în final tot nu eram mulțumită, mă simțeam incompletă, neîmplinită, lipsind ceva. Tot alergam în exterior să caut toate aceste lucruri și multe altele, căutam iubirea...
Chestia e că n-am găsit-o în exterior. M-a lovit ca un tsunami că ceea ce căutam de fapt era în mine, totul era și este în interior, chiar și iubirea. Am „descoperit-o” acum 2 săptămâni, de fapt mai bine zis m-am descoperit...mă uitam la mine cu uimire, parcă era pentru prima dată când mă văd, când mă văd pe mine cu adevărat, ce senzații intense să îți atingi mâna încet, cu acea curiozitate de copil nevinovat, descoperind-o pentru prima oară - magnifică senzația aia de plenitudine, de întreg, de complet, de siguranță, de IUBIRE de sine. În ziua aia m-am îndrăgostit - de mine.
Mi-am pus chiar și întrebarea: unde am fost până acum? Am fost în exterior demonstrând celorlalți că eu sunt perfectă pentru fi iubită, și mâhnindu-mă că ceea ce primeam nu era suficient, vroiam mult mai mult.
Slăvit fie Domnul, și mulțumesc mie pentru că mi-am dat voie să fiu.
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am trezit. În prezent mă redescopăr, ma vindec, renasc. Chiar astăzi îmi spunea un prieten vechi, după ce i-am povestit prin ce am trecut și prin ce trec în prezent - wow, nu știam că suferi atât de mult, erai asa tăcută și calmă, până acum am crezut că ești super ok, puțin agitată, dar fără probleme :) Ce oglindă interesantă! Cât de bine a concluzionat el, așa cu „maxilarul căzut”... cât de bine obișnuiam să mă prefac, câte măști afișam să par perfectă, iubibilă, să primesc acele laude („bravo”) de care aveam atâta nevoie că să-mi umplu paharul de iubire.
Totul era o iluzie; de fapt nimeni în afară de mine nu mă poate iubi necondiționat (numai Dumnezeu). Și atât de multă lume aleagă necontenit (inconștient) după această himeră, sperând că o să-și umple golul din copilărie.
Nu am avut o viață ușoară, să tot încerc să le demonstrez altora că sunt altcineva. Acum sunt atât de recunoascătoare că trăiesc, poate pentru prima oară pot spune că trăiesc cu adevărat, eu, cea autentică - că tot e la modă cuvântul ăsta, eu cea fără mască - sau cu din ce în ce mai puține măști.
Nu mai am pretenția că sunt o mașină, ci un om, iar acest lucru pentru mine este o mare și importantă conștinetizare, pentru că am pus multă presiune pe mine - să fiu perfectă (ca să mă „remarce/vadă mama” - eu am crescut la bunici), într-o continuă demonstrare a ceva, nici eu nu stiu a ce - cursuri nenumărate, facultate, mastere, doctorat, dezvoltare personală, coaching, mai nou îndeletniciri ezoterice....iar lista este deschisă :).
Am învățat multe. am demonstrat multe, am făcut multe lucruri și în final tot nu eram mulțumită, mă simțeam incompletă, neîmplinită, lipsind ceva. Tot alergam în exterior să caut toate aceste lucruri și multe altele, căutam iubirea...
Chestia e că n-am găsit-o în exterior. M-a lovit ca un tsunami că ceea ce căutam de fapt era în mine, totul era și este în interior, chiar și iubirea. Am „descoperit-o” acum 2 săptămâni, de fapt mai bine zis m-am descoperit...mă uitam la mine cu uimire, parcă era pentru prima dată când mă văd, când mă văd pe mine cu adevărat, ce senzații intense să îți atingi mâna încet, cu acea curiozitate de copil nevinovat, descoperind-o pentru prima oară - magnifică senzația aia de plenitudine, de întreg, de complet, de siguranță, de IUBIRE de sine. În ziua aia m-am îndrăgostit - de mine.
Mi-am pus chiar și întrebarea: unde am fost până acum? Am fost în exterior demonstrând celorlalți că eu sunt perfectă pentru fi iubită, și mâhnindu-mă că ceea ce primeam nu era suficient, vroiam mult mai mult.
Slăvit fie Domnul, și mulțumesc mie pentru că mi-am dat voie să fiu.
Subscribe to:
Posts (Atom)