Bună tuturor! Eu sunt Dana. Căutând pe internet semnificația numelui meu am găsit că în Irlanda Dana este mama tuturor zeilor „Tuatha de Danann”; pe parcursul vieții mele am înțeles că, de fapt, eu fusesem mama tuturor răniților. Eu eram Salvatoarea - toate Victimele să vină la mine!
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am trezit. În prezent mă redescopăr, ma vindec, renasc. Chiar astăzi îmi spunea un prieten vechi, după ce i-am povestit prin ce am trecut și prin ce trec în prezent - wow, nu știam că suferi atât de mult, erai asa tăcută și calmă, până acum am crezut că ești super ok, puțin agitată, dar fără probleme :) Ce oglindă interesantă! Cât de bine a concluzionat el, așa cu „maxilarul căzut”... cât de bine obișnuiam să mă prefac, câte măști afișam să par perfectă, iubibilă, să primesc acele laude („bravo”) de care aveam atâta nevoie că să-mi umplu paharul de iubire.
Totul era o iluzie; de fapt nimeni în afară de mine nu mă poate iubi necondiționat (numai Dumnezeu). Și atât de multă lume aleagă necontenit (inconștient) după această himeră, sperând că o să-și umple golul din copilărie.
Nu am avut o viață ușoară, să tot încerc să le demonstrez altora că sunt altcineva. Acum sunt atât de recunoascătoare că trăiesc, poate pentru prima oară pot spune că trăiesc cu adevărat, eu, cea autentică - că tot e la modă cuvântul ăsta, eu cea fără mască - sau cu din ce în ce mai puține măști.
Nu mai am pretenția că sunt o mașină, ci un om, iar acest lucru pentru mine este o mare și importantă conștinetizare, pentru că am pus multă presiune pe mine - să fiu perfectă (ca să mă „remarce/vadă mama” - eu am crescut la bunici), într-o continuă demonstrare a ceva, nici eu nu stiu a ce - cursuri nenumărate, facultate, mastere, doctorat, dezvoltare personală, coaching, mai nou îndeletniciri ezoterice....iar lista este deschisă :).
Am învățat multe. am demonstrat multe, am făcut multe lucruri și în final tot nu eram mulțumită, mă simțeam incompletă, neîmplinită, lipsind ceva. Tot alergam în exterior să caut toate aceste lucruri și multe altele, căutam iubirea...
Chestia e că n-am găsit-o în exterior. M-a lovit ca un tsunami că ceea ce căutam de fapt era în mine, totul era și este în interior, chiar și iubirea. Am „descoperit-o” acum 2 săptămâni, de fapt mai bine zis m-am descoperit...mă uitam la mine cu uimire, parcă era pentru prima dată când mă văd, când mă văd pe mine cu adevărat, ce senzații intense să îți atingi mâna încet, cu acea curiozitate de copil nevinovat, descoperind-o pentru prima oară - magnifică senzația aia de plenitudine, de întreg, de complet, de siguranță, de IUBIRE de sine. În ziua aia m-am îndrăgostit - de mine.
Mi-am pus chiar și întrebarea: unde am fost până acum? Am fost în exterior demonstrând celorlalți că eu sunt perfectă pentru fi iubită, și mâhnindu-mă că ceea ce primeam nu era suficient, vroiam mult mai mult.
Slăvit fie Domnul, și mulțumesc mie pentru că mi-am dat voie să fiu.
No comments:
Post a Comment