Puterea Recunoștinței

   Bine v-am regăsit dragi prieteni!

Astazi am fost „îndrumată” să scriu despre recunoștință. Nu știu cum este la voi, însă eu nu obișnuiam să fiu recunoscătoare pentru viața mea. Eram prinsă în tot felul de acțiuni, fugeam de mine pe cât de mult posibil. Nu-mi plăcea să fiu cu mine, aveam nevoia asta profundă de a fi mereu cu cineva, care mă poate valida, care să-mi spună ce să fac, cum să-mi trăiesc viața, care să mă conducă pe calea lor. Fugeam de mine de frică. Frica de a nu fi defectă, frica de a nu fi perfectă - deși nu-mi puteam defini prea bine ce este acest perfecționism (poate că la un moment dat o să vorbesc mai mult despre asta), frica de a mă cunoaște pe mine cu adevărat pentru că poate cumva nu o să fiu în niște standarde impuse (impuse până la urmă tot de mine - fără să realizez asta cu adevărat în acel moment). Această frică de singurătate probabil că i-a dat și mamei mele multe bătăi de cap. Mă gândesc acum că se poate ca la nivel subtil s-o fi învinuit pe ea de teama mea de abandon. Până la urmă am ajuns la concluzia că este despre mine, nu despre alții. Abia acum, la aproape 33 de ani, realizez că eu sunt singura responsabilă pentru viața mea, pentru acțiunile mele, pentru modul în care eu mă raportez la viață. Și apropo de responsabilitate, acum știu că de fapt de asta fugeam. A-mi asuma responsabilitatea propriei vieți a fost una dintre cele mai mari frici ale mele, și cred că încă mai am ceva de rezolvat la acest capitol. Mă mai văd uneori încă fugind de mine, de ceea ce am de făcut cu adevărat important pentru mine, pentru misiunea mea, pentru alții...
   Și acum reîntorcându-mă la recunoștință :) Ultima perioadă a vieții mele a fost magică, neașteptat de plină de viață. Și un ajutor important în descoperirea vieții a fost această puternică Recunoștință.
   Vă provoc să faceți un exercițiu: în orice moment al vieții voastre (și mai ales când suntem prinși în vâltoarea alergării, a lui „SĂ FACEM”, mai degrabă de a lui „SĂ FIM”) spuneți: STOP, acum fac asta pentru mine. Și întrebarea este:

                            „Pentru ce sunt eu recunoscător/recunoscătoare astăzi?”

   Eu personal când fac asta mă înseninez, ies din încrâncenarea aia a lui „TREBUIE” să fac asta sau aialaltă, și-mi dau seama că nimic NU TREBUIE. Este alegerea mea ce fac și cum fac, și atât. Nimeni altcineva nu este responsabil de alegerile mele, oricât aș încerca eu să pasez asta „vecinului”. Comportamentul, acțiunile, gândurile, ceea ce simt - sunt numai ale mele, și eu aleg dacă să dau curs unora sau altora. Este simplu, nu ușor, dar simplu. Și în momentul în care fac asta, mă eliberez de orice atașamente, orice situații „negative”, orice presiune, pentru că acum știu că EU îmi ALEG viața.
  Și dacă simțiți să împărtășiți din experiența voastră legată de recunoștință, sunteți liberi să faceți asta!
  Să avem o zi minunată, plină de inspirație divină!