Aproape/Departe

Salutare dragii mei

Tocmai ce am primit un feedback de la o bună prietenă în legătură cu un articol postat pe blog. Și mi-a trecut prin minte că ce-ar fi să scriu puțin despre apropierea/depărtarea de sine.
   Ultima perioadă a vieții mele a fost ca o tornadă, și acum mă gândeam cum am stat eu în ochiul ei atâtea luni, până când am alunecat spre margine și mi-a fost revelată puterea ei. Este interesant cum în liniștea din mijlocul tornadei mă simțeam cel mai în siguranță, credeam că nimic și nimeni nu mă poate opri, destabiliza, eram ca o floricică (dar nu în bătaia vântului, ci mai degrabă într-o seră, protejată de toate intemperiile vremii, dăunătorilor, etc. - v-ati prins voi deja ce vreau să sugerez :) ). Și acolo, în „cușca” mea protectivă eram „Dumnezeu” (cu sau fără ghilimele :)) ). Pluteam cu grație divină peste lumea înconjurătoare, privind cumva de sus la ce se întâmplă fără a fi afectată în vreun fel, pentru că știam că nu exista nici cea mai mică posibilitate să cad de acolo. Pe măsură ce trecea timpul puteam NUMAI să urc, în nici un caz să cobor. Aveam „achiziții” din cele mai diverse și întrucâtva mă mândream cu asta (poate că nu în exterior, dar cu siguranță în interior). Stima mea de sine era la cote maxime, mă simțeam puternică, puteam muta munții din loc - la propriu (chiar începusem să mă gândesc cum să fac astfel de lucruri). Eram în lumea mea!
   Fiind în lumea mea, m-am depărtat mult de sine, deși iluzia minții îmi șoptea că nu e adevărat, îmi spuneam că sunt mai aproape de mine decât am fost vreodată în viața mea. Ce meschin! Câtă amăgire! Asta așa ca să puteți vedea cât de sus eram atunci când am căzut. Si pe cât de sus pe atât de dureros a fost și încă mai este. Doar un pic am întins un membru spre marginea tornadei și m-a prins în vârtejul ei amenințător de-a dreptul. „Atât mi-a fost!” - mi-am spus. Dar ceva m-a ținut de degete încă ancorată. Și acum tot acel ceva mă ajută să-mi panseaz rănile, de la loviturile înfiorătoare cu „Pământul”. M-am simțit ca o undă sinusoidală în coborârea mea din paradisul iluzoriu. De atâtea ori m-am dat de pământ cât a durat propagarea ei. Și acum aceste lovituri continuă, însă amplitudinea lor este mai redusă.
   Nu știu care sunt ancorele ce mi-au menținut parte a sănătății mentale. Cu siguranță soțul meu a fost și este una dintre aceste ancore. Mă gândesc că poate fi și Dumnezeu prin ele și nu numai. Dar în acest moment îmi este încă frică să mai pronunț cuvinte așa mărețe ca Dumnezeu și altele.
   În mod clar această experiență m-a apropiat mai mult de mine - de sinele meu adevărat. Și într-un fel sunt recunoscătoare pentru această trezire.
   Poate că, la un moment dat, și pe voi o să vă ajute să vă gândinți:

                                                       „Sunt în ochiul unei tornade?”

   Dacă da, cum pot să ies de acolo într-un mod elegant fără să fiu prins în vârtejul amețitor?
Dacă nu, oricând puteți reveni la această întrebare. Este oricum un lucru extraordinar să te întorci spre tine și să te privești obiectiv. Din perspectiva mea nu este ușor și uneori am nevoie de ajutorul celorlați pentru asta, deci nu ezitați să cereți ajutorul. Vă poate salva viața! (Și tot ce scriu aici este din propria mea experiență și atât!)
   Vă mulțumesc pentru timpul vostru prețios și vă iubesc!