Furie vs Bucurie

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Au trecut aproape 2 ani de când nu am mai scris. S-au întâmplat foarte multe în decursul acestor luni. Totuși, așa cum am simțit în ultima perioadă a vieții mele, cel mai bine este ca mintea să locuiască în prezent. Așadar, astăzi am avut nevoie să fac o pauză de la pandemia actuală și să mă relaxez cu o serie de glume/poze haioase... Am râs cum n-am mai facut-o de mult. Probabil că așa aveam să mă pregătesc pentru ce urmează. Chiar și fizic m-am simțit în formă.
   Seara am avut un moment de respiro, pentru mine, în care am făcut un exercițiu interesant. Am stat câteva clipe în liniște și am scris 9 lucruri care îmi plac și mi-am propus să implementez unul dintre ele chiar de a doua zi. Apoi, l-am auzit pe fiul meu de 3 ani jumătate cum mă striga din baie. M-am gândit că sunt norocoasă că am reușit să stau/să am 30 de minute cu/pentru mine și eram foarte recunoascătoare pentru asta și pentru multe altele.
   Când ajung în baie, baiețelul meu mă invită surâzând la joacă. Aproape toate recipientele cu lichid din jurul căzii erau golite (tratamente de păr scumpe, de abia începute, geluri de duș, geluri de igienă intimă, balsamul de păr, șampoane...). Efectiv am căzut în genunchi. A fost un șoc pentru mine. Mii de gânduri îmi treceau prin minte. Eu provin dintr-o familie în care mi se spunea constant că nu avem bani, deci am mult de lucru cu mine pe partea financiară legată și de atașamentul de lucruri. Și fiul meu mă „ajută” cu asta. Este un mic „distrugător”. Dacă țin cu adevărat la ceva trebuie să am mare atenție să nu-i pice în mână.
   Revenind la situația actuală. În alte vremuri probabil că aș fi răbufnit. Acum doar stăteam în fața căzii în genunchi. Mă uitam în ochii lui. Mă invita în continuare la joacă. Eu eram paralizată. Și de uimire, și de furie, frică să nu am vreo reacție violenta verbală/fizică (cum era la mine în familie când eram mică); toate cursurile/cărțile de parenting păreau că nu m-au pregătit deloc pentru această situație. Și m-am rugat Puterii mele Superioare să mă ghideze, căci eu pur și simplu nu știam cum să fac față acestei situații asertiv. După ce am stat așa cateva minute, am luat resturile de recipiente care mai aveau ceva conținut în ele, le-am pus deoparte și mi-am chemat soțul. I-am spus că mi-e teamă să nu fac ceva nepotrivit, și l-am rugat să meargă el să-l ajute pe fiul meu să încheie baia (pentru că știam că soțul meu nu are această rană legată de finanțe și nu este foarte atașat de lucruri).
  Între timp eu mi-am luat o foaie de hârtie, un pix, și mi-am propus să scot toată această năvală de sentimente. Am și plâns puțin. În scurt timp fiul a venit lângă mine. Îmi spunea că este responsabilitatea lui pentru ceea ce a făcut. Pentru că mă liniștisem, am putut să mă îndrept din nou către el cu calm și iubire. I-am propus să desenăm împreună. Eu mi-am desenat furia și tristetea, apoi liniștea, și el a spus că vrea să deseneze bucuria. Asta simțea el. Și mă gândeam că aș fi putut să-i iau asta dacă aș fi reacționat când l-am văzut. Practic, ar fi fost totul degeaba. Recipientele erau deja golite, nu mai puteam schimba asta. Dar l-am lasat să-și păstreze bucuria jocului. Și pentru mine asta a însemnat foarte mult și atunci am știu că am procedat corect. Bineînțeles că am avut și o discuție constructivă, spunem noi, cu el. Am văzut bucuria manifestându-se apoi și în interacțiunea cu sora lui mai mică (9 luni), în care îi spunea că o iubește și că vrea să o îmbrățișeze.
   Să ne bucurăm deci de miciile victorii.

Îmbrățisări de la distanță >:d<