Furie vs Bucurie

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Au trecut aproape 2 ani de când nu am mai scris. S-au întâmplat foarte multe în decursul acestor luni. Totuși, așa cum am simțit în ultima perioadă a vieții mele, cel mai bine este ca mintea să locuiască în prezent. Așadar, astăzi am avut nevoie să fac o pauză de la pandemia actuală și să mă relaxez cu o serie de glume/poze haioase... Am râs cum n-am mai facut-o de mult. Probabil că așa aveam să mă pregătesc pentru ce urmează. Chiar și fizic m-am simțit în formă.
   Seara am avut un moment de respiro, pentru mine, în care am făcut un exercițiu interesant. Am stat câteva clipe în liniște și am scris 9 lucruri care îmi plac și mi-am propus să implementez unul dintre ele chiar de a doua zi. Apoi, l-am auzit pe fiul meu de 3 ani jumătate cum mă striga din baie. M-am gândit că sunt norocoasă că am reușit să stau/să am 30 de minute cu/pentru mine și eram foarte recunoascătoare pentru asta și pentru multe altele.
   Când ajung în baie, baiețelul meu mă invită surâzând la joacă. Aproape toate recipientele cu lichid din jurul căzii erau golite (tratamente de păr scumpe, de abia începute, geluri de duș, geluri de igienă intimă, balsamul de păr, șampoane...). Efectiv am căzut în genunchi. A fost un șoc pentru mine. Mii de gânduri îmi treceau prin minte. Eu provin dintr-o familie în care mi se spunea constant că nu avem bani, deci am mult de lucru cu mine pe partea financiară legată și de atașamentul de lucruri. Și fiul meu mă „ajută” cu asta. Este un mic „distrugător”. Dacă țin cu adevărat la ceva trebuie să am mare atenție să nu-i pice în mână.
   Revenind la situația actuală. În alte vremuri probabil că aș fi răbufnit. Acum doar stăteam în fața căzii în genunchi. Mă uitam în ochii lui. Mă invita în continuare la joacă. Eu eram paralizată. Și de uimire, și de furie, frică să nu am vreo reacție violenta verbală/fizică (cum era la mine în familie când eram mică); toate cursurile/cărțile de parenting păreau că nu m-au pregătit deloc pentru această situație. Și m-am rugat Puterii mele Superioare să mă ghideze, căci eu pur și simplu nu știam cum să fac față acestei situații asertiv. După ce am stat așa cateva minute, am luat resturile de recipiente care mai aveau ceva conținut în ele, le-am pus deoparte și mi-am chemat soțul. I-am spus că mi-e teamă să nu fac ceva nepotrivit, și l-am rugat să meargă el să-l ajute pe fiul meu să încheie baia (pentru că știam că soțul meu nu are această rană legată de finanțe și nu este foarte atașat de lucruri).
  Între timp eu mi-am luat o foaie de hârtie, un pix, și mi-am propus să scot toată această năvală de sentimente. Am și plâns puțin. În scurt timp fiul a venit lângă mine. Îmi spunea că este responsabilitatea lui pentru ceea ce a făcut. Pentru că mă liniștisem, am putut să mă îndrept din nou către el cu calm și iubire. I-am propus să desenăm împreună. Eu mi-am desenat furia și tristetea, apoi liniștea, și el a spus că vrea să deseneze bucuria. Asta simțea el. Și mă gândeam că aș fi putut să-i iau asta dacă aș fi reacționat când l-am văzut. Practic, ar fi fost totul degeaba. Recipientele erau deja golite, nu mai puteam schimba asta. Dar l-am lasat să-și păstreze bucuria jocului. Și pentru mine asta a însemnat foarte mult și atunci am știu că am procedat corect. Bineînțeles că am avut și o discuție constructivă, spunem noi, cu el. Am văzut bucuria manifestându-se apoi și în interacțiunea cu sora lui mai mică (9 luni), în care îi spunea că o iubește și că vrea să o îmbrățișeze.
   Să ne bucurăm deci de miciile victorii.

Îmbrățisări de la distanță >:d<

Cum să faci dintr-o zi obișnuită una perfectă

Bine v-am regăsit oameni dragi

În momentul ăsta mă gândeam la ziua aceasta obișnuită, cum arată ea oare? Poate fi clasicul trezit, spălat, mâncat, drumul spre muncă, munca propriu-zisă, prânzul, partea a doua de muncă, drumul spre casă, cina, somnul. Însă pe parcursul zilei pot să apară bucurii, frustrări, frici, vești de diferite tipuri, îți aduci aminte că ai uitat să faci ceva, te deranjază ceva/cineva, tipete/urlete, nemulțumiri, lucruri care nu ies cum vrei, planuri năruite, și tot așa...
   Cum să supraviețuiești unei astfel de zile, să înveți ceva de acolo și să fii fericit?
   Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complex: să trăim fiecare clipă la timpul ei!  Și probabil că am mai scris despre asta, însă o să tot scriu până când o să ajung la convingerea că asta și fac cât pot de des.
   Este așa de ușor să mă las prinsă în vâltoarea vieții și să uit de mine. Uneori mă gândesc și la scopul meu pe Pământ, dar în afară de iubire necondiționată nu găsesc altul. Și atunci prefer să o las baltă :) De asemenea, am observat cumva și o plăcere morbidă de a sta într-o situație care-mi face rău. Acum, de când lucrez cu mine, văd acele situații și rămân uneori perplexă de alegerile pe care le fac. De unde o veni și acest masochism care se manifestă uneori, făcându-mă să-mi privesc viața de pe margine?
   Nu-mi este ușor să stau în prezent. Parcă minții nu-i place acolo! Există mai degrabă preferințe pentru a sta în resentimente și frici, decât în bucuria clipei. Oare se întâmpla asta pentru că aceste sentimente negative reprezintă zona mea de confort? Iată un alt paradox!
   Cum aș putea să fac din bucurie, fericire, iubire, zona mea de confort?
   Lăsând la o parte perfecționismul, nevoia de control (egoismul), cedând acel control unei Puteri Superioare, având ca scop suprem ajutarea celorlalți, iubind cât ne ține să iubim...pot să fie câteva răspunsuri la o întrebare așa de bună. Poate mai adaugați voi alte răspunsuri în comentarii :)
   Trăind clipa prezentă apare acea bucurie în fața a ceea ce ni se întâmplă. Trăim cu recunoștință că avem lumină, apă, pastă de dinți...și nu le mai luăm de-a gata. Putem fi încântați de momentele petrecute alături de cei dragi (copiii sunt o bucurie extraordinară a vieții - să-i privești, să-i asculți, să înveți de la ei, să vezi lumea prin ochii lor), de momentele de muncă în care putem, de asemenea, învăța foarte multe despre noi, despre lume, despre Dumnezeu. Și seara, privind cu recunoștință asupra zilei trecute, să ne luăm lecțiile, să le integrăm, să le aplicăm a doua zi.
   Astfel putem trasforma o zi monotonă într-una magnifică. Dacă voi aveți și alte metode de a ne înmulți zâmbetele zilnice nu ezitați să-mi scrieți. Astfel puteți ajuta și pe altcineva.
   Să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima :) cu înțelepciune, fericire, credință.

   

Cum să facem față amânării

Bine v-am regăsit oameni dragi

De foarte mult timp am început să mă confrunt cu amânarea. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de alte lucruri numai ca să nu mă apuc de învățat pentru examen. M-am gândit că poate fi din cauza fricii de eșec. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre perfecționism. O altă variantă era frica de succes :)
   Oricare ar fi fost motivul apărea această nehotărâre. Incapacitatea de a lua o decizie, de a acționa, era foarte deranjantă și chiar mă ducea spre mâncat compulsiv. Pentru că ce motiv mai bun de amânare este altul decât foamea? Probabil că astfel am început să confund această nevoie de bază cu refugiul. Mâncarea era acolo pentru mine și nu-mi cerea să depun vreun efort, cu posibilitate de anesteziere temporară, de uitare profundă a temerilor, a tuturor sentimentelor de intensitate ridicată, care erau destabilizatoare.
   Într-adevăr, și acum cred că această nehotărâre de a începe un proiect nou este datorată unor frici extrem de puternice care îmi accesează anumite tipare din copilărie. Diferența este că între timp am început să îmi dezvolt alte căi neuronale, care șuntează tiparele vechi. Una dintre acestea este reprezentată de a face un lucru cât de mic în direcția dorită. O acțiune, în defavoarea nonacțiunii, a fugii, care să-mi dea suficientă motivație de a continua cu efort minim.
   Mă gândesc acum că probabil și stima de sine este implicată în acest proces. Și făcând acel pas minuscul ea crește suficient încât să-l pot face și pe al doilea.
   O altă cale pe care o accesez în prezent este să nu mă gândesc prea mult la ce am de făcut. Să evit să mă pierd, ca în trecut, în a face planuri pentru amânarea execuției. Probabil că persoanele cu alt istoric fac asta natural, însă sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine care au nevoie de o încurajare, că se poate.
   Un exemplu de o acțiune înspre direcția dorită este de a îmi pune pixul pe foaie, de a deschide un nou document. Și lăsând la o parte frica de foaia albă, să scriu titlul, un cuvânt. Uneori am impresia că și căutarea bibliografiei pentru un nou proiect este tot o parte a nehotărârii, deși este aparent o etapă necesară. Dacă se prelungește prea mult ajunge să fie mai degrabă o amânare.
   Am observat că în momentul în care fac primul pas și las frica deoparte, Universul mă ajută să fac următorul pas. Și asta mi-aduce aminte de cât de simple par lucrurile după ce le-ai făcut. De multe ori am realizat că în nici un caz nu este atât de complicată situația pe cât am dezvoltat-o eu în mintea mea. Scenarita era un vechi obicei, care încă mai apare dacă îi permit asta. Chiar astăzi mi s-a făcut pielea de găină când în urma unei simple decizii de a merge într-o direcție, de a face acea acțiune mică, am întâlnit exact persoana cu care trebuia să vorbesc, am rezolvat ce aveam de rezolvat, și am putut să trec rapid la următorul pas. Asta mi-a amintit de voia divină. Și mi-am propus să fiu în flux, mai degrabă decât să mă opun lui.
   Voi ce metode aveți de a evita amânarea, nehotărârea, de a trăi frica constructiv? Cred că împreună reușim.
   Să ne auzim cu bine data viitoare, cu noi reușite personale! 

Cum să am o zi perfectă!

Salutare oameni buni

În ultimele zile am început să mă întreb cum aș putea modifica acțiunile mele dintr-o zi astfel încât să îmi transform acea zi într-una în care să mă simt bine, să fiu mulțumită de mine, să mă simt împăcată, să pot declara la sfârșitul acelei zile că n-a trecut degeaba.
   Și am pornit uitându-mă în trecut, căci pentru asta este el - ca să pot învăța de acolo câte ceva -, la zilele percepute de mine ca fiind unele cu valențe mai degrabă pozitive decât negative. Ce am descoperit:
1. Un somn odihnitor
    În zilele în care mă simt bine dorm bine în prealabil. Cum pot eu avea un astfel de somn?
   Se pare că într-adevăr, așa cum din mai multe surse de informare am citit/auzit, ecranele înainte de culcare nu-mi fac bine. Așa că am început să evit să vizionez filme seara, să stau prea mult pe telefon (cam astea erau lucrurile pe care le făceam).
   De asemenea, am observat și că poveștile spuse copilului meu seara sunt bune și pentru mine. Acea oră pe care o petrecem ca să-l ajut să adoarmă este benefică și pentru somnul meu (dacă fac astfel încât să adorm și eu apoi - și nu mă apuc să fac alte lucruri prin casă).
    Aici intră și respirația. În timp ce stăm de povești, încep să respir conștient. Sunt atentă la cursul respirației. Acestă practică mă liniștește atât pe mine, cât și pe băiețelul meu (pentru că el preia din stările noastre).
   De ajutor mai sunt și gândurile pozitive. Am observat că atunci când sunt obosită îmi vin tot felul de gânduri care tind să mă destabilizeze. Dacă reușesc să nu le dau curs, mă liniștesc.
   Așa cum ritualul de seară îl ajută pe fiul meu să (a)doarmă mai bine, mai repede, mai liniștit, așa cred că și în cazul meu funcționează să am un ritual seara. Un consultant pentru tulburările de somn îmi spunea că este indicat și ca atmosfera din casă să fie pregătită. De exemplu, luminile prin casă să fie stinse, pe cât posibil să fie liniște.   
2. Exercițiile de dimineață
    Pentru mine exercițiile fizice dimineața fac minuni. Am observat că deși mi se întâmplă să mă trezesc nu foarte bine dispusă, cu dureri de spate, sau înțepenită din cauza poziției de somn, după 12 minute (chiar m-am uitat să văd când apare schimbarea) de exerciții ușoare de dimineață corpul începe să secrete hormoni de „fericire” și starea mea se schimbă radical, într-una în care încep să zâmbesc, să am gânduri pozitive despre mine, despre zi, despre tot. Chiar am încercat să văd dacă mă pot gândi la ceva „negativ”, și nu am reușit, în sensul că nici nu puteam formula acel gând, nu mai era despre mine. În acele momente mă simțeam extraordinar și atât. Și asta doar în 12 minute (eu momentan fac cam 25-30 minute de mișcare dimineața, și includ și o meditație de 5-10 minute la sfârșit -  pentru a fi conectată cu mine mai bine în timpul zilei). Eu urmăresc clipurile celor de la FitnessBlender și Yoga with Adriene.
3. Să-mi satisfac pe parcusul zilei 3 nevoi de bază: de conectare/relaționare, de competență, de control.
    În încercarea de a satisface aceste nevoi copilului meu (așa cum am învățat de la Urania Cremene), am ajuns la concluzia că și eu am nevoie să mi le satisfac dacă vreau să fiu bine.
4. Pe parcursul zilei să fiu cât mai în contact cu mine, cu corpul, cu nevoie mele, să-mi trăiesc emoțiile, senzațiile, să nu mă mai ignor.
   Vă invit și pe voi să urmați acest proces. Pentru fiecare persoană modul în care vede și se raportează la viață este diferit. Dacă aveți întrebări îmi puteți scrie mai jos.
   Să avem o zi cu înțelepciune, recunoștință și pace!

Recunoștință

Vă salut cu drag

Astăzi a fost una din zilele în care m-am trezit foarte devreme și am ales să fac altceva decât acțiunea mea obișnuită. În astfel de momente m-aș fi chinuit să adorm la loc, m-aș fi foit de pe-o parte pe alta, gânduri veneau grămadă, și nu din acelea plăcute, mai ales de nemulțumire, iritare, etc. În schimb m-am ridicat din pat, am pornit leptopul și am ales o ședință de yoga de relaxare pentru zona gâtului. A fost minunat. Pe lângă faptul că acele gânduri au început să se disipe, am reușit să-mi detensionez și corpul, care de obicei dimineața este mai înțepenit după noaptea petrecută în pat.
   Vă recomand și vouă Yoga with Adriene. Mie personal îmi place tare mult de ea și apreciez munca depusă. În plus, are foarte multe clipuri video gratuite.
   După cele 28 de minute de redirecționare a atenției către respirație, de mișcare vigilentă a corpului, au urmat câteva minute de relaxare cu exercițiul despre care vă vorbeam în postările trecute (5 minute atenție asupra respirației, 5 minute observarea părților corpului) în care am introdus și o parte de recunoștință. După momentul în care îmi observam tălpile, le și mulțumeam pentru ceea ce fac pentru mine, după momentul de observare al picioarelor le eram recunoscătoare pentru susținere, pentru că mă ajută să mă deplasez, etc.
   Vă provoc și pe voi să vă „antrenați” cu un astfel de exercițiu astăzi.
   
       Când ați fost ultima oară recunoscători corpului vostru pentru cât face pentru voi?

   După terminarea acestui exercițiu mi-am mai permis câteva momente de relaxare și introspecție. Și mi-am propus ca și pe parcursul zilei să am această atitudine de recunoștință, să fiu atentă, așa doar ca un exercițiu, de curiozitate, să observ cum va fi ziua mea privită din această perspectivă, fără a exista acea dorință de a controla rezultatul. Doar fiind prezentă, fără așteptări.
   Vă provoc și pe voi să vă propuneți să aveți o astfel de zi. Și dacă doriți îmi puteți împărtăși în comentarii, mai jos, despre cum au decurs lucrurile la schimbarea aceasta de perspectivă. Și dacă faceți asta deja, felicitări. Probabil că viața celor care fac asta zilnic este plină de împliniri, bucurie, pace :)
   Vă îmbrățisez cu drag! (Așa ca să mai eliberăm niște oxitocină, atât de benefică pentru noi)

Tehnică de îmbunătățire a calității vieții

Bine v-am regăsit oameni dragi

Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi o tehnică care la mine a avut succes în a sta în prezent și a avea zile în pace și seninătate. Sunt câțiva pași pe care dacă-i urmați vă garantez schimbarea în bine în viața voastră :) Atât de încântată sunt de ceea ce urmează să vă spun, încât mi-am permis să fac astfel de afirmații :)
   Pașii se conturează cam așa:
1. Fii cât de prezent poți fi.
    Ieri, de exemplu, mi-a fost foarte util ca atunci când un gând „negativ” (care nu mă ajuta la a-mi păstra starea de liniște, pace interioară, calm, seninătate..etc.) apărea, să-l etichetez cumva ca fiind un gând aparținând gândirii mele vechi (în care nu eram în prezent, trăiam mai mult în trecut sau în viitor, în care mă simțeam nasol, în care aveam multe frici, și așa mai departe) și să fac alegerea conștientă de a trăi în momentul prezent (de exemplu: eram cu fiul meu, mintea începea să devieze, eu alegeam să  stau acolo cu mintea, la jocul nostru, la discuția noastră).
2. Observă.
    Partea asta seamănă puțin cu exercițiul despre care vorbeam în articolul „Timp cu mine” de la postarea trecută. Doar observă ceea ce se întâmplă, ceea ce apare, fără critică, judecată, comparație, invidie, etc. Și Darren Weissman spunea într-un videoclip că „You are not choosing it!”, adică noi nu ne alegem să simțim anumite chestii, ele apar pur și simplu în anumite situații, sunt „triggered”, declanșate, de anumite evenimente din trecut stocate în subconștient, de care nici nu știm. Este vorba despre ceea ce ne-au programat alții să fim de când eram mici (mai ales în primii 7 ani de viață în care suntem, pur și simplu, ca un burete și absorbim fiecare cuvânt, grimasă, emoție,etc., a celor care ne cresc).
3. Setează-ți intenția.
    Aici mă refer la ceea ce vreau și urmează să fac. Este extrem de important să-mi setez direcția spre care vreau să merg și nu cea pe care nu o vreau. De exemplu: dacă vreau pace în lume spun că-mi doresc să activez înspre aducerea păcii în lume, și nu spun că îmi doresc ca războiul să înceteze. Este o chestie de semantică foarte importantă. Este ca la acele campanii antifumat, când de fapt te concentrezi tot pe fumat (undercover:) ).
    Și o altă parte importantă aici este să-ți imaginezi că ești acolo unde îți dorești să fii. Să simți că ești acolo prin toate simțurile. Se pare că imaginația este un instrument foarte important în realizarea obiectivelor. De exemplu, un atlet își poate aduce victoria imaginându-și cum se simte atunci când e învigător deja, care este parcusul până la linia de sosire, cum bate vântul, cum se simte corpul și așa mai departe. Tot ce ține de o imagine completă a tabloului dorit.
4. Folosește-te de portalele prezent, trecut, viitor
    Aici mă refer la a declanșa subconștientul până când nu mai poate fi declanșat (până când nu mai există butoane pe care să se apese). Să observăm corpul din perspectiva iubitoare de „Sunt recunoascătoare!”. Să observăm anumite mișcări pe care le facem, postura, ceea ce simți, culorile din jur, sunetele, mirosurile, gustul, emoțiile, elementele naturii în anumite momente care activează subconștientul.
  Acestea fiind spuse, vă las să meditați la cei 4 pași.
  Vă doresc o zi cât mai armonioasă!

Timp cu mine

Bine v-am regăsit oameni buni și iubitori de viață

Astăzi am ales să petrec aproape o oră cu mine și am lăsat totul de-o parte (când dormea copilul :)) și am făcut puțină mișcare lentă cu atenție asupra corpului, asupra a ceea ce aveam nevoie în acel moment, fără să forțez lucrurile într-o direcție sau alta. Am ales să fiu, și atât. A fost o experiență minunată pe care v-o recomand cu căldură.
   De mai bine de o săptămână mi-am propus să reiau meditațiile, pentru că o perioadă n-am putut să-mi mai aloc timp pentru acestea. Când spun meditațiile mă gândesc la a sta într-un loc, cu scopul de a mă relaxa, de a lăsa gândurile să treacă așa cum au venit, de a respira conștient, un anumit interval de timp. Perioade scurte de atenție am tot avut, însă nu ceva „organizat”. Și mă bucur că am putut relua această activitate magnifică pe care o desfășor pentru sănătatea mea mentală.
   Unul dintre exercițiile din ultima săptămână, propus de Cristian Olteanu, a fost să ne luăm 5 minute pentru a ne direcționa atenția către respirație, lăsând gândurile să treacă. Apoi alte 5 minute urmau să fie pentru observarea fiecărei părți ale corpului, fără a eticheta, judeca, critica vreun pic. Acest exercițiu ce vizează dezvoltarea atenției ne-a fost propus pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni în care putem să vedem deja schimbări în viața noastră.
   Așa că îți propun și ție, dragă cititorule, să lucrezi cu tine acest exercițiu (și dacă dorești poți împărtăși rezultatele cu mine printr-un comentariu la postare). După 2 săptămâni, în care cu siguranță se văd anumite schimbări pozitive în viața noastră, putem mări perioada la 20 de minute (10 minute direcționarea atenției spre respirație, 10 minute observarea părților corpului). Dacă în cele 5 minute de observare a corpului îți vin anumite gânduri, este în regulă, și îți poți redirecționa atenția înapoi pe respirație, urmând ca apoi să revii la partea de observare.
   După exercițiu eu simt liniște, prin minte îmi trec mult mai puține gânduri. Mai simt relaxare, trezire, conștiență, fericire, îmi pare că fac alegeri mai bune în ceea ce privește viața în general, deci pot spune că îmi crește intuiția. De asemenea, pot spune și că devin mai bună cu mine, nivelul de acceptare crește, deci probabil și stima de sine :)
   În concluzie, de acest exercițiu beneficienzi atât tu, cât și cei din jurul tău, pentru că fiind mai relaxat și relațiile cu ceilalți se schimbă în bine. Mai ales relațiile cu copiii care preiau din starea mamei/tatălui :)
   Te provoc la 2 săptămâni în care să investești 10 minute doar pentru tine. Merită!
   Să avem o zi mirobolantă cu ceva timp numai pentru noi!