Fiecare zi la timpul ei

Bine v-am regăsit oameni buni

În ultima perioadă a vieții mele am observat unicitatea fiecărei zile. Obișnuiam să trăiesc într-un cerc, să fac aceleași lucruri în fiecare zi, să mănânc aceeași mâncare, să mă întâlnesc cu acceași oameni, să merg în aceleași locuri, să am aceleași gânduri, emoțiile mele să fie dintr-o anumită zonă, desigur  cu mici variații.
   Cea mai mare schimbare a survenit în momentul nașterii fiului meu. Cred că unul din motivele pentru care ne-a ales pe noi a fost să mă trezească. Stăteam așa într-o stare latentă de adormire, într-un nor de ceață, din care nu puteam să văd prea departe. Și apropo de recunoștință, sunt foarte recunoscătoare Puterii mele Superioare pentru cadoul pe care l-am primit. Nu știam cât de tare se va schimba viața mea, și drept să spun încă nu știu :D pentru că sunt într-o continua schimbare. Și chiar dacă asta mă sperie, acum sunt extrem de fericită că nu mai sunt în ceață. La început am scos puțin capul, l-am bagat înapoi, apoi mi-am făcut mai mult curaj și am scos capul împreună cu gâtul și astfel am reușit să ies de acolo. În sfârșit am „deschis ochii”.
   În prezent îmi ghidez viața după principiul „Fiecare zi la timpul ei” pe cât pot de mult. Nu mai am pretenția de perfecțiune, încă mai alunec în vechile tipare de gândire, comportament, etc., însă sunt mulțumită de viața mea de acum, mă simt așezată, împăcată, fericită, recunoscătoare. În sfârșit am gustat din paharul păcii și îmi place să beau din el cât de des pot.
   Și printre cele mai importante realizări ale mele este că nu mai fug de mine, îmi place atât de mult să stau cu mine acum, să am această liniște sufletească, să mă bucur cu adevărat de fiecare clipă petrecută cu mine.  
   Pentru prima oară în viața mea simt că mă iubesc cu adevărat. Chiar aseara, lucram la ceva ce nu suporta amânare și vreau să vă spun că la un moment dat de abia așteptam acea clipă de liniște, acea clipă cu mine și atât. Desigur că mă străduiesc să fiu „în mine” în fiecare clipă, însă când mă așez doar eu cu mine, fără o altă activitate, clipele se transformă în magie, în împlinire, simt așa o mare bucurie și iubire care nu pot fi descrise în cuvinte.
   Așadar, provocarea pentru voi de astăzi este:

   Stați 3 minute cu voi, doar cu voi, în liniște, ascultați-vă corpul, gândurile, tot ce vine... Tot ce simțiți/auziți este în regulă. Atenția îndreptată spre inspir/expir (pentru că înainte eu „uitasem” să respir). Respirația să fie ancora voastră.

   De abia aștept să-mi povestiți ce ați simțit în acele clipe petrecute doar cu voi.
   Eu obișnuiam să nu mă ascult, să alung gânduri/senzații legate de mine. Drept să-ți spun nici nu știam că mi-ar prinde bine să fiu în contact cu mine (am uitat asta pe măsură ce am crescut). Și ascultarea este cheia spre succes - pentru mine. Schimbarea a venit din ascultare!
   Să avem o zi încântătoare, plină de iubire și pace!

Puterea Recunoștinței

   Bine v-am regăsit dragi prieteni!

Astazi am fost „îndrumată” să scriu despre recunoștință. Nu știu cum este la voi, însă eu nu obișnuiam să fiu recunoscătoare pentru viața mea. Eram prinsă în tot felul de acțiuni, fugeam de mine pe cât de mult posibil. Nu-mi plăcea să fiu cu mine, aveam nevoia asta profundă de a fi mereu cu cineva, care mă poate valida, care să-mi spună ce să fac, cum să-mi trăiesc viața, care să mă conducă pe calea lor. Fugeam de mine de frică. Frica de a nu fi defectă, frica de a nu fi perfectă - deși nu-mi puteam defini prea bine ce este acest perfecționism (poate că la un moment dat o să vorbesc mai mult despre asta), frica de a mă cunoaște pe mine cu adevărat pentru că poate cumva nu o să fiu în niște standarde impuse (impuse până la urmă tot de mine - fără să realizez asta cu adevărat în acel moment). Această frică de singurătate probabil că i-a dat și mamei mele multe bătăi de cap. Mă gândesc acum că se poate ca la nivel subtil s-o fi învinuit pe ea de teama mea de abandon. Până la urmă am ajuns la concluzia că este despre mine, nu despre alții. Abia acum, la aproape 33 de ani, realizez că eu sunt singura responsabilă pentru viața mea, pentru acțiunile mele, pentru modul în care eu mă raportez la viață. Și apropo de responsabilitate, acum știu că de fapt de asta fugeam. A-mi asuma responsabilitatea propriei vieți a fost una dintre cele mai mari frici ale mele, și cred că încă mai am ceva de rezolvat la acest capitol. Mă mai văd uneori încă fugind de mine, de ceea ce am de făcut cu adevărat important pentru mine, pentru misiunea mea, pentru alții...
   Și acum reîntorcându-mă la recunoștință :) Ultima perioadă a vieții mele a fost magică, neașteptat de plină de viață. Și un ajutor important în descoperirea vieții a fost această puternică Recunoștință.
   Vă provoc să faceți un exercițiu: în orice moment al vieții voastre (și mai ales când suntem prinși în vâltoarea alergării, a lui „SĂ FACEM”, mai degrabă de a lui „SĂ FIM”) spuneți: STOP, acum fac asta pentru mine. Și întrebarea este:

                            „Pentru ce sunt eu recunoscător/recunoscătoare astăzi?”

   Eu personal când fac asta mă înseninez, ies din încrâncenarea aia a lui „TREBUIE” să fac asta sau aialaltă, și-mi dau seama că nimic NU TREBUIE. Este alegerea mea ce fac și cum fac, și atât. Nimeni altcineva nu este responsabil de alegerile mele, oricât aș încerca eu să pasez asta „vecinului”. Comportamentul, acțiunile, gândurile, ceea ce simt - sunt numai ale mele, și eu aleg dacă să dau curs unora sau altora. Este simplu, nu ușor, dar simplu. Și în momentul în care fac asta, mă eliberez de orice atașamente, orice situații „negative”, orice presiune, pentru că acum știu că EU îmi ALEG viața.
  Și dacă simțiți să împărtășiți din experiența voastră legată de recunoștință, sunteți liberi să faceți asta!
  Să avem o zi minunată, plină de inspirație divină!

Despre mine

Bună tuturor! Eu sunt Dana. Căutând pe internet semnificația numelui meu am găsit că în Irlanda Dana este mama tuturor zeilor „Tuatha de Danann”; pe parcursul vieții mele am înțeles că, de fapt, eu fusesem mama tuturor răniților. Eu eram Salvatoarea - toate Victimele să vină la mine!
     Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am trezit. În prezent mă redescopăr, ma vindec, renasc. Chiar astăzi îmi spunea un prieten vechi, după ce i-am povestit prin ce am trecut și prin ce trec în prezent - wow, nu știam că suferi atât de mult, erai asa tăcută și calmă, până acum am crezut că ești super ok, puțin agitată, dar fără probleme :) Ce oglindă interesantă! Cât de bine a concluzionat el, așa cu „maxilarul căzut”... cât de bine obișnuiam să mă prefac, câte măști afișam să par perfectă, iubibilă, să primesc acele laude („bravo”) de care aveam atâta nevoie că să-mi umplu paharul de iubire.
     Totul era o iluzie; de fapt nimeni în afară de mine nu mă poate iubi necondiționat (numai Dumnezeu). Și atât de multă lume aleagă necontenit (inconștient) după această himeră, sperând că o să-și umple golul din copilărie.
    Nu am avut o viață ușoară, să tot încerc să le demonstrez altora că sunt altcineva. Acum sunt atât de recunoascătoare că trăiesc, poate pentru prima oară pot spune că trăiesc cu adevărat, eu, cea autentică - că tot e la modă cuvântul ăsta, eu cea fără mască - sau cu din ce în ce mai puține măști.
     Nu mai am pretenția că sunt o mașină, ci un om, iar acest lucru pentru mine este o mare și importantă conștinetizare, pentru că am pus multă presiune pe mine - să fiu perfectă (ca să mă „remarce/vadă mama” - eu am crescut la bunici), într-o continuă demonstrare a ceva, nici eu nu stiu a ce - cursuri nenumărate, facultate, mastere, doctorat, dezvoltare personală, coaching, mai nou îndeletniciri ezoterice....iar lista este deschisă :).
     Am învățat multe. am demonstrat multe, am făcut multe lucruri și în final tot nu eram mulțumită, mă simțeam incompletă, neîmplinită, lipsind ceva. Tot alergam în exterior să caut toate aceste lucruri și multe altele, căutam iubirea...
     Chestia e că n-am găsit-o în exterior. M-a lovit ca un tsunami că ceea ce căutam de fapt era în mine, totul era și este în interior, chiar și iubirea. Am „descoperit-o” acum 2 săptămâni, de fapt mai bine zis m-am descoperit...mă uitam la mine cu uimire, parcă era pentru prima dată când mă văd, când mă văd pe mine cu adevărat, ce senzații intense să îți atingi mâna încet, cu acea curiozitate de copil nevinovat, descoperind-o pentru prima oară - magnifică senzația aia de plenitudine, de întreg, de complet, de siguranță, de IUBIRE de sine. În ziua aia m-am îndrăgostit -  de mine.
     Mi-am pus chiar și întrebarea: unde am fost până acum? Am fost în exterior demonstrând celorlalți că eu sunt perfectă pentru fi iubită, și mâhnindu-mă că ceea ce primeam nu era suficient, vroiam mult mai mult.
     Slăvit fie Domnul, și mulțumesc mie pentru că mi-am dat voie să fiu.