Deblocarea din depresie

Vă salut dragi prieteni

Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi șansa de a trăi și de a simți chiar și cu un diagnostic de depresie (încă din copilărie).

Am întâlnit multe persoane care atunci când erau mici visau la meseria pe care și-o doreau s-o practice când vor fi adulți. Eu nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să devin ceva/cineva anume. Nu mă impresiona nimic. Vedeam în jurul meu oameni dispuși să facă multe lucruri pentru idolii lor, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc ceva/pe cineva care să-mi placă măcar cu ceva entuziasm așa cum vedem la ceilalți. Nu am găsit. Mă simțeam diferită. Singurul lucru pe care îl tot repetam era că eu nu vreau să am copii vreodată. Am avut o copilărie „normală”, ca în acea perioadă 1985-2000, cu educație prin bătaie și pedepse. Nu-mi plăceau copii, dar nici animalele. Mi-am însușit destul de bine învățăturile părinților, care spuneau că nu doresc animale în apartament. 

Cumva, între timp, am întâlnit persoana potrivită, perfectă pentru mine, care m-a ajutat să trec peste mantra mea de a nu avea copii. Și în câțiva ani am adus pe lume un băiețel extraordinar. Problema era adâncirea depresiei, și faptul că îmi era frică că o să-i fac rău copilului. Așa că am apelat la un psihoterapeut. De atunci, mi-au luat 4 ani, ca să o scot la capăt. Am trecut prin momente extrem de dificile, mai ales din punctul de vedere al psihicului. 

Abia după mulți ani am simțit fericirea. Pentru că lucrez și pe partea de traumă, o temă pentru acasă de la psihoterapie a fost să modelez plastilină. Într-un astfel de moment am realizat, parcă pentru prima oară în viața mea, că sunt fericită. Fantastic! 

Și, după al doilea copil, dorit cu îndârjire, cu riscuri, cu alte traume adunate, am început să simt și altceva în afară de nemulțumire, frică, disperare, și anume iubire, fericire, recunoștință. În perioada asta am început să decopăr o nouă Dana, am început să mă dezgheț. Înainte, nu puteam să mă joc, eram prinsă în menghina trecutului. Nu înțelegeam cum poți fi acolo cu/pentru un copil, prezent, și fără teamă de penibil. Parcă am început să râd mai mult, cu siguranță pot spune că învăț să mă joc abia acum, cu ei. 

Sunt foarte recunoscătoare pentru evoluția mea și a familiei mele. Câteva dintre lucrurile care m-au ajutat să trăiesc cu un diagnostic de depresie:

- asigurarea funcțiilor de bază ale organimului: somn (greu de atins - cu insomnii, dar posibil cu rutina potrivită pentru fiecare persoană în parte), alimentație echilibrată (am observat că o alimentație bazată pe zaharuri nu-mi face bine, depresia se adâncește; ceea ce funcționează este să am 3-4 mese cu multe legume, la care să adaug porția de proteină și grăsime sănătoasă), conectarea cu soțul (am adăugat rutine și aici, de exemplu am început să explicăm copilului mai mare că avem nevoie de timpul nostru împreună - și ne luam 30-60 minute să fim numai noi, după ce o adormeam pe cea mică), sport (uneori mai dificil/ alteori mai ușor de urnit, cel mai bine funcționează să nu mă gândesc prea mult, și doar să trec la acțiune...pentru mine cel mai bine este să fac mișcare dimineața când mă trezesc - îmi dă o stare foarte bună, și chiar dacă ziua decurge apoi într-un mod mai neprietenos, măcar știu că în acea zi am făcut ceva pentru mine), conectarea cu alte persoane importante din viața mea, și alte rutine bune.

- blândețea; mi-a lipsit mult timp o relație înțelegătoare cu propria persoană. Obișnuiam să mă biciuiesc constant, să-mi doresc performanțe pe toate planurile, să trag de mine în toate direcțiile. Am învățat să prioritizez, aleg să fac doar ce e cu adevărat important pentru mine. Și dacă nu-mi iese, e în regulă. Nu mai trebuie să fie perfect. Lipsa presiunii/competiției face minuni la mine.

- psihoterapia, care mă ajută să mă văd, să aduc obiceiuri/lucruri noi în viața mea, îmi oferă o direcție sănătoasă a vieții.   

Pe voi ce vă ajută?

Cu pași mici, dar constanți, așa cum scriam și în articolul precedent, reușesc să mă deblochez, să văd și alte fațete ale vieții. 

Vă doresc și vouă să simțiți măcar o dată fericirea, dacă nu e posibil mai mult decât atât. Căci eu nu credeam că o s-o mai simt vreodată. 

Îmbrățișări! >:d<

 

Puterea interioară

 Bine v-am regăsit dragii mei

Cu siguranță că această perioadă este plină de încercări pentru multă lume. Și în cazul meu au apărut unele notabile, și cred că schimbătoare ale vieții. De 3 săptămâni trec prin niște stări atât de profunde, de la tristețe la bucurie, de la deznădejde la speranță, de la iubire la ură...

În urma unui diagnostic greșit legat de o lovitură la deget, care se putea rezolva ușor atunci când a avut loc, am ajuns într-o situație în care mi s-a spus că recuperarea lui nu prea mai e posibilă, și că probabil va trebui să fie operat, însă nu se știe nici așa dacă funcțiile lui vor mai fi la fel.

Am plâns 2 săptămâni după funcțiile degetului, și chiar după el întreg - experiența doctorului cu un caz similar era că după ce l-a forțat prea tare să revină la forma lui inițială, a trebuit să i-l taie :( 

Și m-am văzut zilnic în poziții duale, de a renunța la el, de a lucra cu el, de a face tot ce pot ca să fiu împăcată. Tentația de a mă lamenta și atât, fără să acționez în vreo direcție, era uriașă. Mă gândeam uneori cum aș putea să-l trag la răspundere pe cel care a dus la situația asta, apoi mă învinovățeam că din cauza mea s-a ajuns aici (deși cerusem 2 păreri deja cu 4 luni în urmă - și îmi spuseseră că-și revine de la sine), și câte și mai câte.

În lupta mea zilnică cu mine, am făcut tot ce m-a îndrumat al 3lea doctor să fac, am trecut peste frici, lamentări, depresii, stări anxioase, mi-am propus să fac tot ce ține de mine pentru degetul meu. Nu puteam să accept că eu nu mai pot face nimic pentru recuperarea lui. Și, deși mă gândeam că nu are rost, am continuat zi de zi să fac exercițiile, să caut exerciții noi, să caut persoane care să mă ajute în recuperare. Și am găsit un kinetoterapeut foarte bun, cu care lucrez și pentru care sunt foarte recunoscătoare. Între timp, chirurgul mi-a spus că degetul evoluează în bine, și nu este necesară operația...yeey!!!

Stările anxioase au scăzut în intensitate, însă sunt încă prezente. Lucrez cu degetul în fiecare zi, uneori am impresia că e mai bine, apoi mă uit la el din alt unghi și-mi pare că nu este nici un progres, apoi îmi amintesc cum era acum 3 săptămâni și redevin recunoscătoare pentru că s-a îndreptat și chiar se cunoaște evoluția lui în bine.

În perioada mea de 'creștere', de introspecție, am aflat despre mine că am calitatea de a fi perseverentă. Acum apelez la aceast atu, îmi spun că acum, mai mult decât altă dată, am nevoie să fiu aici pentru mine și pentru degetul meu. Și orice ar fi, oricum m-aș simți, și orice gânduri aș avea, să perseverez în a face exercițiile, în a face tot ce pot, pentru că știu că dacă nu aș face asta, mi-ar fi greu să trăiesc cu mine în cazul unui eșec.

Și iată cum, descoperirea abilităților din perioada mea „bună” mă ajută acum, în aceste zile dificile - în care am și somatizat - corpul mi-a arătat că emoțiile mele au fost foarte puternice printr-o erupție cutanată.  

Vă doresc și vouă să fiți blânzi cu voi în această perioadă, și nu numai, așa cum și eu mă străduiesc să fiu cu mine. 

Îmbrățișări >:d<

Furie vs Bucurie

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Au trecut aproape 2 ani de când nu am mai scris. S-au întâmplat foarte multe în decursul acestor luni. Totuși, așa cum am simțit în ultima perioadă a vieții mele, cel mai bine este ca mintea să locuiască în prezent. Așadar, astăzi am avut nevoie să fac o pauză de la pandemia actuală și să mă relaxez cu o serie de glume/poze haioase... Am râs cum n-am mai facut-o de mult. Probabil că așa aveam să mă pregătesc pentru ce urmează. Chiar și fizic m-am simțit în formă.
   Seara am avut un moment de respiro, pentru mine, în care am făcut un exercițiu interesant. Am stat câteva clipe în liniște și am scris 9 lucruri care îmi plac și mi-am propus să implementez unul dintre ele chiar de a doua zi. Apoi, l-am auzit pe fiul meu de 3 ani jumătate cum mă striga din baie. M-am gândit că sunt norocoasă că am reușit să stau/să am 30 de minute cu/pentru mine și eram foarte recunoascătoare pentru asta și pentru multe altele.
   Când ajung în baie, baiețelul meu mă invită surâzând la joacă. Aproape toate recipientele cu lichid din jurul căzii erau golite (tratamente de păr scumpe, de abia începute, geluri de duș, geluri de igienă intimă, balsamul de păr, șampoane...). Efectiv am căzut în genunchi. A fost un șoc pentru mine. Mii de gânduri îmi treceau prin minte. Eu provin dintr-o familie în care mi se spunea constant că nu avem bani, deci am mult de lucru cu mine pe partea financiară legată și de atașamentul de lucruri. Și fiul meu mă „ajută” cu asta. Este un mic „distrugător”. Dacă țin cu adevărat la ceva trebuie să am mare atenție să nu-i pice în mână.
   Revenind la situația actuală. În alte vremuri probabil că aș fi răbufnit. Acum doar stăteam în fața căzii în genunchi. Mă uitam în ochii lui. Mă invita în continuare la joacă. Eu eram paralizată. Și de uimire, și de furie, frică să nu am vreo reacție violenta verbală/fizică (cum era la mine în familie când eram mică); toate cursurile/cărțile de parenting păreau că nu m-au pregătit deloc pentru această situație. Și m-am rugat Puterii mele Superioare să mă ghideze, căci eu pur și simplu nu știam cum să fac față acestei situații asertiv. După ce am stat așa cateva minute, am luat resturile de recipiente care mai aveau ceva conținut în ele, le-am pus deoparte și mi-am chemat soțul. I-am spus că mi-e teamă să nu fac ceva nepotrivit, și l-am rugat să meargă el să-l ajute pe fiul meu să încheie baia (pentru că știam că soțul meu nu are această rană legată de finanțe și nu este foarte atașat de lucruri).
  Între timp eu mi-am luat o foaie de hârtie, un pix, și mi-am propus să scot toată această năvală de sentimente. Am și plâns puțin. În scurt timp fiul a venit lângă mine. Îmi spunea că este responsabilitatea lui pentru ceea ce a făcut. Pentru că mă liniștisem, am putut să mă îndrept din nou către el cu calm și iubire. I-am propus să desenăm împreună. Eu mi-am desenat furia și tristetea, apoi liniștea, și el a spus că vrea să deseneze bucuria. Asta simțea el. Și mă gândeam că aș fi putut să-i iau asta dacă aș fi reacționat când l-am văzut. Practic, ar fi fost totul degeaba. Recipientele erau deja golite, nu mai puteam schimba asta. Dar l-am lasat să-și păstreze bucuria jocului. Și pentru mine asta a însemnat foarte mult și atunci am știu că am procedat corect. Bineînțeles că am avut și o discuție constructivă, spunem noi, cu el. Am văzut bucuria manifestându-se apoi și în interacțiunea cu sora lui mai mică (9 luni), în care îi spunea că o iubește și că vrea să o îmbrățișeze.
   Să ne bucurăm deci de miciile victorii.

Îmbrățisări de la distanță >:d<

Cum să faci dintr-o zi obișnuită una perfectă

Bine v-am regăsit oameni dragi

În momentul ăsta mă gândeam la ziua aceasta obișnuită, cum arată ea oare? Poate fi clasicul trezit, spălat, mâncat, drumul spre muncă, munca propriu-zisă, prânzul, partea a doua de muncă, drumul spre casă, cina, somnul. Însă pe parcursul zilei pot să apară bucurii, frustrări, frici, vești de diferite tipuri, îți aduci aminte că ai uitat să faci ceva, te deranjază ceva/cineva, tipete/urlete, nemulțumiri, lucruri care nu ies cum vrei, planuri năruite, și tot așa...
   Cum să supraviețuiești unei astfel de zile, să înveți ceva de acolo și să fii fericit?
   Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complex: să trăim fiecare clipă la timpul ei!  Și probabil că am mai scris despre asta, însă o să tot scriu până când o să ajung la convingerea că asta și fac cât pot de des.
   Este așa de ușor să mă las prinsă în vâltoarea vieții și să uit de mine. Uneori mă gândesc și la scopul meu pe Pământ, dar în afară de iubire necondiționată nu găsesc altul. Și atunci prefer să o las baltă :) De asemenea, am observat cumva și o plăcere morbidă de a sta într-o situație care-mi face rău. Acum, de când lucrez cu mine, văd acele situații și rămân uneori perplexă de alegerile pe care le fac. De unde o veni și acest masochism care se manifestă uneori, făcându-mă să-mi privesc viața de pe margine?
   Nu-mi este ușor să stau în prezent. Parcă minții nu-i place acolo! Există mai degrabă preferințe pentru a sta în resentimente și frici, decât în bucuria clipei. Oare se întâmpla asta pentru că aceste sentimente negative reprezintă zona mea de confort? Iată un alt paradox!
   Cum aș putea să fac din bucurie, fericire, iubire, zona mea de confort?
   Lăsând la o parte perfecționismul, nevoia de control (egoismul), cedând acel control unei Puteri Superioare, având ca scop suprem ajutarea celorlalți, iubind cât ne ține să iubim...pot să fie câteva răspunsuri la o întrebare așa de bună. Poate mai adaugați voi alte răspunsuri în comentarii :)
   Trăind clipa prezentă apare acea bucurie în fața a ceea ce ni se întâmplă. Trăim cu recunoștință că avem lumină, apă, pastă de dinți...și nu le mai luăm de-a gata. Putem fi încântați de momentele petrecute alături de cei dragi (copiii sunt o bucurie extraordinară a vieții - să-i privești, să-i asculți, să înveți de la ei, să vezi lumea prin ochii lor), de momentele de muncă în care putem, de asemenea, învăța foarte multe despre noi, despre lume, despre Dumnezeu. Și seara, privind cu recunoștință asupra zilei trecute, să ne luăm lecțiile, să le integrăm, să le aplicăm a doua zi.
   Astfel putem trasforma o zi monotonă într-una magnifică. Dacă voi aveți și alte metode de a ne înmulți zâmbetele zilnice nu ezitați să-mi scrieți. Astfel puteți ajuta și pe altcineva.
   Să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima :) cu înțelepciune, fericire, credință.

   

Cum să facem față amânării

Bine v-am regăsit oameni dragi

De foarte mult timp am început să mă confrunt cu amânarea. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de alte lucruri numai ca să nu mă apuc de învățat pentru examen. M-am gândit că poate fi din cauza fricii de eșec. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre perfecționism. O altă variantă era frica de succes :)
   Oricare ar fi fost motivul apărea această nehotărâre. Incapacitatea de a lua o decizie, de a acționa, era foarte deranjantă și chiar mă ducea spre mâncat compulsiv. Pentru că ce motiv mai bun de amânare este altul decât foamea? Probabil că astfel am început să confund această nevoie de bază cu refugiul. Mâncarea era acolo pentru mine și nu-mi cerea să depun vreun efort, cu posibilitate de anesteziere temporară, de uitare profundă a temerilor, a tuturor sentimentelor de intensitate ridicată, care erau destabilizatoare.
   Într-adevăr, și acum cred că această nehotărâre de a începe un proiect nou este datorată unor frici extrem de puternice care îmi accesează anumite tipare din copilărie. Diferența este că între timp am început să îmi dezvolt alte căi neuronale, care șuntează tiparele vechi. Una dintre acestea este reprezentată de a face un lucru cât de mic în direcția dorită. O acțiune, în defavoarea nonacțiunii, a fugii, care să-mi dea suficientă motivație de a continua cu efort minim.
   Mă gândesc acum că probabil și stima de sine este implicată în acest proces. Și făcând acel pas minuscul ea crește suficient încât să-l pot face și pe al doilea.
   O altă cale pe care o accesez în prezent este să nu mă gândesc prea mult la ce am de făcut. Să evit să mă pierd, ca în trecut, în a face planuri pentru amânarea execuției. Probabil că persoanele cu alt istoric fac asta natural, însă sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine care au nevoie de o încurajare, că se poate.
   Un exemplu de o acțiune înspre direcția dorită este de a îmi pune pixul pe foaie, de a deschide un nou document. Și lăsând la o parte frica de foaia albă, să scriu titlul, un cuvânt. Uneori am impresia că și căutarea bibliografiei pentru un nou proiect este tot o parte a nehotărârii, deși este aparent o etapă necesară. Dacă se prelungește prea mult ajunge să fie mai degrabă o amânare.
   Am observat că în momentul în care fac primul pas și las frica deoparte, Universul mă ajută să fac următorul pas. Și asta mi-aduce aminte de cât de simple par lucrurile după ce le-ai făcut. De multe ori am realizat că în nici un caz nu este atât de complicată situația pe cât am dezvoltat-o eu în mintea mea. Scenarita era un vechi obicei, care încă mai apare dacă îi permit asta. Chiar astăzi mi s-a făcut pielea de găină când în urma unei simple decizii de a merge într-o direcție, de a face acea acțiune mică, am întâlnit exact persoana cu care trebuia să vorbesc, am rezolvat ce aveam de rezolvat, și am putut să trec rapid la următorul pas. Asta mi-a amintit de voia divină. Și mi-am propus să fiu în flux, mai degrabă decât să mă opun lui.
   Voi ce metode aveți de a evita amânarea, nehotărârea, de a trăi frica constructiv? Cred că împreună reușim.
   Să ne auzim cu bine data viitoare, cu noi reușite personale! 

Cum să am o zi perfectă!

Salutare oameni buni

În ultimele zile am început să mă întreb cum aș putea modifica acțiunile mele dintr-o zi astfel încât să îmi transform acea zi într-una în care să mă simt bine, să fiu mulțumită de mine, să mă simt împăcată, să pot declara la sfârșitul acelei zile că n-a trecut degeaba.
   Și am pornit uitându-mă în trecut, căci pentru asta este el - ca să pot învăța de acolo câte ceva -, la zilele percepute de mine ca fiind unele cu valențe mai degrabă pozitive decât negative. Ce am descoperit:
1. Un somn odihnitor
    În zilele în care mă simt bine dorm bine în prealabil. Cum pot eu avea un astfel de somn?
   Se pare că într-adevăr, așa cum din mai multe surse de informare am citit/auzit, ecranele înainte de culcare nu-mi fac bine. Așa că am început să evit să vizionez filme seara, să stau prea mult pe telefon (cam astea erau lucrurile pe care le făceam).
   De asemenea, am observat și că poveștile spuse copilului meu seara sunt bune și pentru mine. Acea oră pe care o petrecem ca să-l ajut să adoarmă este benefică și pentru somnul meu (dacă fac astfel încât să adorm și eu apoi - și nu mă apuc să fac alte lucruri prin casă).
    Aici intră și respirația. În timp ce stăm de povești, încep să respir conștient. Sunt atentă la cursul respirației. Acestă practică mă liniștește atât pe mine, cât și pe băiețelul meu (pentru că el preia din stările noastre).
   De ajutor mai sunt și gândurile pozitive. Am observat că atunci când sunt obosită îmi vin tot felul de gânduri care tind să mă destabilizeze. Dacă reușesc să nu le dau curs, mă liniștesc.
   Așa cum ritualul de seară îl ajută pe fiul meu să (a)doarmă mai bine, mai repede, mai liniștit, așa cred că și în cazul meu funcționează să am un ritual seara. Un consultant pentru tulburările de somn îmi spunea că este indicat și ca atmosfera din casă să fie pregătită. De exemplu, luminile prin casă să fie stinse, pe cât posibil să fie liniște.   
2. Exercițiile de dimineață
    Pentru mine exercițiile fizice dimineața fac minuni. Am observat că deși mi se întâmplă să mă trezesc nu foarte bine dispusă, cu dureri de spate, sau înțepenită din cauza poziției de somn, după 12 minute (chiar m-am uitat să văd când apare schimbarea) de exerciții ușoare de dimineață corpul începe să secrete hormoni de „fericire” și starea mea se schimbă radical, într-una în care încep să zâmbesc, să am gânduri pozitive despre mine, despre zi, despre tot. Chiar am încercat să văd dacă mă pot gândi la ceva „negativ”, și nu am reușit, în sensul că nici nu puteam formula acel gând, nu mai era despre mine. În acele momente mă simțeam extraordinar și atât. Și asta doar în 12 minute (eu momentan fac cam 25-30 minute de mișcare dimineața, și includ și o meditație de 5-10 minute la sfârșit -  pentru a fi conectată cu mine mai bine în timpul zilei). Eu urmăresc clipurile celor de la FitnessBlender și Yoga with Adriene.
3. Să-mi satisfac pe parcusul zilei 3 nevoi de bază: de conectare/relaționare, de competență, de control.
    În încercarea de a satisface aceste nevoi copilului meu (așa cum am învățat de la Urania Cremene), am ajuns la concluzia că și eu am nevoie să mi le satisfac dacă vreau să fiu bine.
4. Pe parcursul zilei să fiu cât mai în contact cu mine, cu corpul, cu nevoie mele, să-mi trăiesc emoțiile, senzațiile, să nu mă mai ignor.
   Vă invit și pe voi să urmați acest proces. Pentru fiecare persoană modul în care vede și se raportează la viață este diferit. Dacă aveți întrebări îmi puteți scrie mai jos.
   Să avem o zi cu înțelepciune, recunoștință și pace!

Recunoștință

Vă salut cu drag

Astăzi a fost una din zilele în care m-am trezit foarte devreme și am ales să fac altceva decât acțiunea mea obișnuită. În astfel de momente m-aș fi chinuit să adorm la loc, m-aș fi foit de pe-o parte pe alta, gânduri veneau grămadă, și nu din acelea plăcute, mai ales de nemulțumire, iritare, etc. În schimb m-am ridicat din pat, am pornit leptopul și am ales o ședință de yoga de relaxare pentru zona gâtului. A fost minunat. Pe lângă faptul că acele gânduri au început să se disipe, am reușit să-mi detensionez și corpul, care de obicei dimineața este mai înțepenit după noaptea petrecută în pat.
   Vă recomand și vouă Yoga with Adriene. Mie personal îmi place tare mult de ea și apreciez munca depusă. În plus, are foarte multe clipuri video gratuite.
   După cele 28 de minute de redirecționare a atenției către respirație, de mișcare vigilentă a corpului, au urmat câteva minute de relaxare cu exercițiul despre care vă vorbeam în postările trecute (5 minute atenție asupra respirației, 5 minute observarea părților corpului) în care am introdus și o parte de recunoștință. După momentul în care îmi observam tălpile, le și mulțumeam pentru ceea ce fac pentru mine, după momentul de observare al picioarelor le eram recunoscătoare pentru susținere, pentru că mă ajută să mă deplasez, etc.
   Vă provoc și pe voi să vă „antrenați” cu un astfel de exercițiu astăzi.
   
       Când ați fost ultima oară recunoscători corpului vostru pentru cât face pentru voi?

   După terminarea acestui exercițiu mi-am mai permis câteva momente de relaxare și introspecție. Și mi-am propus ca și pe parcursul zilei să am această atitudine de recunoștință, să fiu atentă, așa doar ca un exercițiu, de curiozitate, să observ cum va fi ziua mea privită din această perspectivă, fără a exista acea dorință de a controla rezultatul. Doar fiind prezentă, fără așteptări.
   Vă provoc și pe voi să vă propuneți să aveți o astfel de zi. Și dacă doriți îmi puteți împărtăși în comentarii, mai jos, despre cum au decurs lucrurile la schimbarea aceasta de perspectivă. Și dacă faceți asta deja, felicitări. Probabil că viața celor care fac asta zilnic este plină de împliniri, bucurie, pace :)
   Vă îmbrățisez cu drag! (Așa ca să mai eliberăm niște oxitocină, atât de benefică pentru noi)