Vă salut dragi prieteni
Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi șansa de a trăi și de a simți chiar și cu un diagnostic de depresie (încă din copilărie).
Am întâlnit multe persoane care atunci când erau mici visau la meseria pe care și-o doreau s-o practice când vor fi adulți. Eu nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să devin ceva/cineva anume. Nu mă impresiona nimic. Vedeam în jurul meu oameni dispuși să facă multe lucruri pentru idolii lor, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc ceva/pe cineva care să-mi placă măcar cu ceva entuziasm așa cum vedem la ceilalți. Nu am găsit. Mă simțeam diferită. Singurul lucru pe care îl tot repetam era că eu nu vreau să am copii vreodată. Am avut o copilărie „normală”, ca în acea perioadă 1985-2000, cu educație prin bătaie și pedepse. Nu-mi plăceau copii, dar nici animalele. Mi-am însușit destul de bine învățăturile părinților, care spuneau că nu doresc animale în apartament.
Cumva, între timp, am întâlnit persoana potrivită, perfectă pentru mine, care m-a ajutat să trec peste mantra mea de a nu avea copii. Și în câțiva ani am adus pe lume un băiețel extraordinar. Problema era adâncirea depresiei, și faptul că îmi era frică că o să-i fac rău copilului. Așa că am apelat la un psihoterapeut. De atunci, mi-au luat 4 ani, ca să o scot la capăt. Am trecut prin momente extrem de dificile, mai ales din punctul de vedere al psihicului.
Abia după mulți ani am simțit fericirea. Pentru că lucrez și pe partea de traumă, o temă pentru acasă de la psihoterapie a fost să modelez plastilină. Într-un astfel de moment am realizat, parcă pentru prima oară în viața mea, că sunt fericită. Fantastic!
Și, după al doilea copil, dorit cu îndârjire, cu riscuri, cu alte traume adunate, am început să simt și altceva în afară de nemulțumire, frică, disperare, și anume iubire, fericire, recunoștință. În perioada asta am început să decopăr o nouă Dana, am început să mă dezgheț. Înainte, nu puteam să mă joc, eram prinsă în menghina trecutului. Nu înțelegeam cum poți fi acolo cu/pentru un copil, prezent, și fără teamă de penibil. Parcă am început să râd mai mult, cu siguranță pot spune că învăț să mă joc abia acum, cu ei.
Sunt foarte recunoscătoare pentru evoluția mea și a familiei mele. Câteva dintre lucrurile care m-au ajutat să trăiesc cu un diagnostic de depresie:
- asigurarea funcțiilor de bază ale organimului: somn (greu de atins - cu insomnii, dar posibil cu rutina potrivită pentru fiecare persoană în parte), alimentație echilibrată (am observat că o alimentație bazată pe zaharuri nu-mi face bine, depresia se adâncește; ceea ce funcționează este să am 3-4 mese cu multe legume, la care să adaug porția de proteină și grăsime sănătoasă), conectarea cu soțul (am adăugat rutine și aici, de exemplu am început să explicăm copilului mai mare că avem nevoie de timpul nostru împreună - și ne luam 30-60 minute să fim numai noi, după ce o adormeam pe cea mică), sport (uneori mai dificil/ alteori mai ușor de urnit, cel mai bine funcționează să nu mă gândesc prea mult, și doar să trec la acțiune...pentru mine cel mai bine este să fac mișcare dimineața când mă trezesc - îmi dă o stare foarte bună, și chiar dacă ziua decurge apoi într-un mod mai neprietenos, măcar știu că în acea zi am făcut ceva pentru mine), conectarea cu alte persoane importante din viața mea, și alte rutine bune.
- blândețea; mi-a lipsit mult timp o relație înțelegătoare cu propria persoană. Obișnuiam să mă biciuiesc constant, să-mi doresc performanțe pe toate planurile, să trag de mine în toate direcțiile. Am învățat să prioritizez, aleg să fac doar ce e cu adevărat important pentru mine. Și dacă nu-mi iese, e în regulă. Nu mai trebuie să fie perfect. Lipsa presiunii/competiției face minuni la mine.
- psihoterapia, care mă ajută să mă văd, să aduc obiceiuri/lucruri noi în viața mea, îmi oferă o direcție sănătoasă a vieții.
Pe voi ce vă ajută?
Cu pași mici, dar constanți, așa cum scriam și în articolul precedent, reușesc să mă deblochez, să văd și alte fațete ale vieții.
Vă doresc și vouă să simțiți măcar o dată fericirea, dacă nu e posibil mai mult decât atât. Căci eu nu credeam că o s-o mai simt vreodată.
Îmbrățișări! >:d<
No comments:
Post a Comment