Ieșirea din amorțire

 Bine v-am regăsit dragi prieteni

    Recent, de câțiva ani, am sesizat ce amorțire „plăcută, confortabilă” aduce mâncatul. Așa am început să văd care este treaba cu kilogramele în plus care tot veneau și plecau, care uneori rămâneau cu mine mai mult, alteori mai puțin, aparent fără vreun tipar anume. Am ajuns la concluzia că am un comportament asemănător alcoolicilor: nu mă puteam opri din mâncat, deși depuneam eforturi colosale. Și, ca și în cazul lor, nici la mine nu era vorba despre voință, ci despre neputința în fața mâncării care-mi conducea viața.

    Între timp am aflat că eram îngrozită la gândul că trebuie să-mi simt emoțiile, să stau cu ele, să le accept așa cum vin, apoi să le dau drumul. Tendința era de a sta agățată de ele, de a le identifica cu propria persoană, ceea ce ducea la un consum mare pe toate planurile. Și o soluție găsită de mine în copilărie era mâncatul, transformat pe parcurs în excese alimentare, că na', se tot adunau.

    În plus, partea cu mâncatul emoțional s-a adăugat peste alte programe, de genul „dacă nu mănânc acum mor de foame”. Demontând aceste programe - mi-am demonstrat că nu o să mor de foame chiar și cu un aport caloric foarte scăzut pe zi, și lucrând cu mine pe partea de creștere emoțională (căci mă aflam undeva pe la 5-6 ani), am reușit să-mi dau voie să simt. Ironia face ca această alegere să vină forțat, o alegere între alb și negru - de genul vrei sau nu să simți? Ce alegi? Pentru că deja era vorba despre medicație, mâncarea/mâncatul nu mai aveau efect. 

    Parcursul meu de acum nu este perfect, ci este presărat cu recidive. Dar nu mă mai pot întoarce vreodată la starea de dinainte, de negare. Acum știu foarte bine ce fac, nu mai este un automatism. Acum am posibilitatea să aleg: pot să fac față acum emoției sau nu? De cele mai multe ori scenarita este destul de convingătoare, aduce multe argumente - a avut mult timp să le strângă. Dar dacă sunt atentă și iubitoare cu mine, îmi ofer mâncare/somn de calitate, dacă îmi satisfac nevoile bazale, am toată șansa să aleg să simt, să zic pas mâncării/mâncatului în exces, să las emoțiile să fie, să nu le mai îngrop. Pentru ca apoi să conștientizez că nu e chiar așa rău cum părea în scenariul făcut de mine mai devreme, ci a fost chiar suportabil, chiar bine așa cum am ales.

    Astăzi aleg să trăiesc, aleg să fiu vie, aleg să simt. Voi? Ce alegeți?

    Vă îmbrățișez cu căldură!