Puterea interioară

 Bine v-am regăsit dragii mei

Cu siguranță că această perioadă este plină de încercări pentru multă lume. Și în cazul meu au apărut unele notabile, și cred că schimbătoare ale vieții. De 3 săptămâni trec prin niște stări atât de profunde, de la tristețe la bucurie, de la deznădejde la speranță, de la iubire la ură...

În urma unui diagnostic greșit legat de o lovitură la deget, care se putea rezolva ușor atunci când a avut loc, am ajuns într-o situație în care mi s-a spus că recuperarea lui nu prea mai e posibilă, și că probabil va trebui să fie operat, însă nu se știe nici așa dacă funcțiile lui vor mai fi la fel.

Am plâns 2 săptămâni după funcțiile degetului, și chiar după el întreg - experiența doctorului cu un caz similar era că după ce l-a forțat prea tare să revină la forma lui inițială, a trebuit să i-l taie :( 

Și m-am văzut zilnic în poziții duale, de a renunța la el, de a lucra cu el, de a face tot ce pot ca să fiu împăcată. Tentația de a mă lamenta și atât, fără să acționez în vreo direcție, era uriașă. Mă gândeam uneori cum aș putea să-l trag la răspundere pe cel care a dus la situația asta, apoi mă învinovățeam că din cauza mea s-a ajuns aici (deși cerusem 2 păreri deja cu 4 luni în urmă - și îmi spuseseră că-și revine de la sine), și câte și mai câte.

În lupta mea zilnică cu mine, am făcut tot ce m-a îndrumat al 3lea doctor să fac, am trecut peste frici, lamentări, depresii, stări anxioase, mi-am propus să fac tot ce ține de mine pentru degetul meu. Nu puteam să accept că eu nu mai pot face nimic pentru recuperarea lui. Și, deși mă gândeam că nu are rost, am continuat zi de zi să fac exercițiile, să caut exerciții noi, să caut persoane care să mă ajute în recuperare. Și am găsit un kinetoterapeut foarte bun, cu care lucrez și pentru care sunt foarte recunoscătoare. Între timp, chirurgul mi-a spus că degetul evoluează în bine, și nu este necesară operația...yeey!!!

Stările anxioase au scăzut în intensitate, însă sunt încă prezente. Lucrez cu degetul în fiecare zi, uneori am impresia că e mai bine, apoi mă uit la el din alt unghi și-mi pare că nu este nici un progres, apoi îmi amintesc cum era acum 3 săptămâni și redevin recunoscătoare pentru că s-a îndreptat și chiar se cunoaște evoluția lui în bine.

În perioada mea de 'creștere', de introspecție, am aflat despre mine că am calitatea de a fi perseverentă. Acum apelez la aceast atu, îmi spun că acum, mai mult decât altă dată, am nevoie să fiu aici pentru mine și pentru degetul meu. Și orice ar fi, oricum m-aș simți, și orice gânduri aș avea, să perseverez în a face exercițiile, în a face tot ce pot, pentru că știu că dacă nu aș face asta, mi-ar fi greu să trăiesc cu mine în cazul unui eșec.

Și iată cum, descoperirea abilităților din perioada mea „bună” mă ajută acum, în aceste zile dificile - în care am și somatizat - corpul mi-a arătat că emoțiile mele au fost foarte puternice printr-o erupție cutanată.  

Vă doresc și vouă să fiți blânzi cu voi în această perioadă, și nu numai, așa cum și eu mă străduiesc să fiu cu mine. 

Îmbrățișări >:d<