Schimbarea tiparelor

   Salutare dragi prieteni,

Vă scriu cu bucurie despre conștinetizările mele legate de tipare, de comportamentul automat. De câțiva ani lucrez la modificarea anumitor reacții. De-a lungul timpului am devenit un bun observator în ceea ce mă privește. Astfel, am putut sesiza anumite reacții, în anumite situații, care îmi dau o stare de discomfort, atât mie, cât și celor din jurul meu.

   Unul dintre acestea este țipatul. În copilărie am învățat că, atunci când ești nervos sau neputincios, reacția potrivită este cea de violență sau de indiferență. După conștientizarea acestui comportament, a urmat înlocuirea violenței fizice și indiferenței cu țipatul. Atât am putut face la început. Acum mă simt pregătită să trec la următorul pas: acela de gestionare cu calm a neputinței, și îndreptarea spre soluții contructive în situațiile cu care mă confrunt.

   Îmi este destul de greu să fac asta, și la început am observat o încleștare în calmitatea pe care o învățam. Apoi am simțit tristețe, blocaj - am ales să încremenesc mai degrabă decât să am o reacție nedorită. Acum sunt în faza de semiîncremenire, cu acțiune. Și observ că încep să ies și de aici spre faza finală de calmitate.

   Aseară, pentru prima oară în viața mea, am observat că gestionarea cu calm a situațiilor grele din viața mea îmi aduce liniște și pace. Eu credeam că nu există altă reacție la astfel de situații; nu puteam să scot altceva, nu puteam să am alt comportament, doar acumulam furie, o înmagazinam și izbucneam apoi puternic.

   Acum aduc în situații stresante respirația, atenția la ceea ce simt, și răspund cu un calm neîncrâncenat. Îmi dau voie să greșesc. Nu mai trebuie să fiu perfectă. 

   Sunt bucuroasă pentru integrarea unui nou comportament in viața mea. Sunt foarte încântată de rezultatul neașteptat - nu aveam cum să știu că o să mă simt atât de bine, credeam că trebuie să sufăr.

   Vă doresc să trăiți cu calm și bucurie fiecare moment din viața voastră!

Libertatea de a alege

Bine v-am regăsit dragi prieteni,

În ultima perioadă sunt destul de atentă la mine, la gândurile mele, la acțiunile pe care le fac sau doresc să le fac. Astfel am observat o tendință pronunțată de a fugi din viața mea și de a trăi în viața altora. Cred că asta este o deprindere veche, de pe vremea când eram copil, și părinții, profesorii, autoritatea în general, obișnuiau să mă compare cu alți copii. Mă gândesc că așa a apărut această tendință de a rezolva problemele altora, de a dori să fac „curat” în viața celorlalți, doar ca să evit efortul de a mă uita în propria „casă”. Este interesant cum simțeam destul de des să fac ordine când mergeam la cineva acasă, însă îmi era atât de greu să fac asta la mine. Era ușor, firesc, să dau sfaturi despre cum să-și trăiască viața cei din jurul meu, însă nu făceam asta pentru mine. 

    Cam de 1 an am început să-mi fac ordine în casă. Cumva, la modul inconștient, am știut că asta mă ajută să-mi fac ordine în minte. Am trecut prin momente dificile, iar concentrarea pe eliberarea locuinței de lucrurile nefolositoare m-a ajutat. Odată cu eliberarea de lucrurile care-mi aduceau apăsare, s-a eliberat ceva și în mine. Am început să văd mai bine tendința de a invada viața celor apropiați. Și cel mai des apare asta la navigarea prin rețelele de socializare. Pentru mine reprezintă o fugă...de viața mea, de mine, de responsabilitate. Inconștient vreau să fiu copil, în locul pe care-l știu prea bine, să stau cât mai mult în zona de confort. 

    Și, de atunci, îmi surprind dorința de a vorbi despre ceilalți, când ceea ce am cu adevărat nevoie este să mă uit la mine. Astfel, am început să aleg ca timpul pe care-l am pe această planetă să-l petrec gândindu-mă la nevoile mele, la cum îmi pot face „curat” în propria ogradă, cum mă pot ajuta pe mine să fiu varianta mea cea mai bună. Și observ că deși îmi este „ușor” să vorbesc despre cum își trăiesc alții viața, asta îmi aduce nefericire, presiune, frică, furie, neconformitate, invidie...și atunci încep să aleg din ce în ce mai des să-mi organizez mie ziua, să observ cum mă simt, de ce vreau să fug, care este de fapt nevoia mea reală? Și această acțiune reprezintă libertatea!

    Deși credeam că libertatea constă în a dirija viețile altora, am aflat că ea înseamnă de fapt opusul. Ce înseamnă libertatea pentru voi?

Vă îmbrățișez cu drag!

Ieșirea din amorțire

 Bine v-am regăsit dragi prieteni

    Recent, de câțiva ani, am sesizat ce amorțire „plăcută, confortabilă” aduce mâncatul. Așa am început să văd care este treaba cu kilogramele în plus care tot veneau și plecau, care uneori rămâneau cu mine mai mult, alteori mai puțin, aparent fără vreun tipar anume. Am ajuns la concluzia că am un comportament asemănător alcoolicilor: nu mă puteam opri din mâncat, deși depuneam eforturi colosale. Și, ca și în cazul lor, nici la mine nu era vorba despre voință, ci despre neputința în fața mâncării care-mi conducea viața.

    Între timp am aflat că eram îngrozită la gândul că trebuie să-mi simt emoțiile, să stau cu ele, să le accept așa cum vin, apoi să le dau drumul. Tendința era de a sta agățată de ele, de a le identifica cu propria persoană, ceea ce ducea la un consum mare pe toate planurile. Și o soluție găsită de mine în copilărie era mâncatul, transformat pe parcurs în excese alimentare, că na', se tot adunau.

    În plus, partea cu mâncatul emoțional s-a adăugat peste alte programe, de genul „dacă nu mănânc acum mor de foame”. Demontând aceste programe - mi-am demonstrat că nu o să mor de foame chiar și cu un aport caloric foarte scăzut pe zi, și lucrând cu mine pe partea de creștere emoțională (căci mă aflam undeva pe la 5-6 ani), am reușit să-mi dau voie să simt. Ironia face ca această alegere să vină forțat, o alegere între alb și negru - de genul vrei sau nu să simți? Ce alegi? Pentru că deja era vorba despre medicație, mâncarea/mâncatul nu mai aveau efect. 

    Parcursul meu de acum nu este perfect, ci este presărat cu recidive. Dar nu mă mai pot întoarce vreodată la starea de dinainte, de negare. Acum știu foarte bine ce fac, nu mai este un automatism. Acum am posibilitatea să aleg: pot să fac față acum emoției sau nu? De cele mai multe ori scenarita este destul de convingătoare, aduce multe argumente - a avut mult timp să le strângă. Dar dacă sunt atentă și iubitoare cu mine, îmi ofer mâncare/somn de calitate, dacă îmi satisfac nevoile bazale, am toată șansa să aleg să simt, să zic pas mâncării/mâncatului în exces, să las emoțiile să fie, să nu le mai îngrop. Pentru ca apoi să conștientizez că nu e chiar așa rău cum părea în scenariul făcut de mine mai devreme, ci a fost chiar suportabil, chiar bine așa cum am ales.

    Astăzi aleg să trăiesc, aleg să fiu vie, aleg să simt. Voi? Ce alegeți?

    Vă îmbrățișez cu căldură!  

Cum am început rutina de mișcare

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Mult timp am căutat în exterior motivația pentru a începe să fac sport zilnic. De-a lungul anilor am reușit să pun multă presiune pe mine, transformând astfel ceva ce-mi place, familiar, în frică și groază. Poate că am asociat greșit mișcarea cu scăzutul în greutate, cu dietele, cu apăsarea dată de dorința de a performa. Motivația care funcționa pentru mine erau ceilalți - desigur asta era valabil pe perioade scurte, deoarece era un puls extrinsec. Și cumva, reușeam să mă autosolicit, din dorința de a le face pe toate odată.

Chiar și în aceste condiții, perioadele cu sport erau dintre cele bune pentru mine. Lunile în care m-am simțit cel mai bine cu mine au fost acelea în care făceam exerciții aproape în fiecare zi. În 2013 am avut o astfel de experiență, după care au urmat cele 2 sarcini, în care nu am putut face nimic, deși am încercat.

Acum simt că a venit vremea maturității, am schimbat modul de gândire în privința antrenamentelor. Acum motivația este intrinsecă, uneori poate și din frică, alteori din entuziasm, bucurie, iubire. Am început în martie 2020 fără presiune. Mi-am propus „just to show up”, să fiu acolo pentru mine în fiecare zi. Fără pretenții, fără durere, cu blândețe și înțelegere. Am vrut să am grijă de mine, să fac lucrul ăsta pentru mine și atât. 

La o săptămână după ce am început să fac mișcare, 2 prietene mi-au propus să facem un grup de suport pentru o alimentație echilibrată. Una dintre ele începuse să meargă la nutriționist, și ne-am propus să fim acolo, să ne ajutăm. A durat cam 3 luni. Modul schimbat de a mânca mi-a 'adus' câteva kilograme în minus și o determinare suplimentară de a-mi exersa corpul.

În această perioadă am avut gânduri de renunțare, și uneori mi-am îngăduit până la 3 zile de pauză de la exerciții, în care am ales doar să mă plimb pe afară. Cel mai bine funcționează să nu mă gândesc prea mult la ce urmează să fac. Așa că de multe ori, mă ridic din pat, mă spăl pe ochi/dinți, și trec la treabă, pentru ca apoi să-mi mulțumesc pentru starea de bine. Cred că pentru mine cel mai greu este să încep, apoi îmi amintesc că-mi place să fac sport și lucrurile decurg mai lin. 

Acum îmi adaptez intensitatea antrenamentului în funcție de energia din ziua respectivă. Uneori sunt atât de obosită încât știu că am nevoie de exerciții ușoare, mai mult de încălzire/întindere, sau pilates/yoga. Sunt zile în care mă simt cu adevărat capabilă să trag mai tare, și atunci aleg HIIT, greutăți mai mari, exerciții mai dificile. Având grijă de nevoile corpului meu îmi pot rescrie vechile tipare, îi arăt că mișcarea nu înseamnă forțare, abuz, ci mai degrabă iubire, atenție, grijă.

Pe scurt, ceea ce funcționează pentru mine ca să am o rutină de mișcare, aproape zilnică, este:

- răspunde-ți la întrebarea: de ce vrei să faci mișcare? (eu am ales să fac sport pentru sănătatea mea mentală și fizică)

- acționează

- nu sta pe gânduri, pornește browser-ul/youtube-ul/etc..., fă prima mișcare

- alege ceva care să funcționeze pentru tine, ceva ce simți că rezonează cu situația actuală (intensitate redusă a exercițiilor pentru începători, de exemplu - altfel poate fi demotivant)

- ai nevoie doar de corpul tău pentru a-l exersa; după o anumită perioadă poți adauga elemente noi dacă-ți dorești (sticle de plastic - ce ai prin casă/gantere, saltea, bancă de abdomene)

- resurse gratuite/cu plată: preferatele mele sunt - fitnessblender.com și yoga with adriene (îmi place mai mult să fac sport acasă - elimin drumul până la sală, plata abonamentului, fac exercițiile când stă soțul cu copii sau atunci când ei dorm)

- dacă sunt singură cu copii, fac anumite exerciții cu ei: le pun și lor exerciții pentru copii pe un alt dispozitiv, sau îi folosesc pe post de ganteră/greutate, astfel le ofer un exemplu pozitiv de corp sănătos și minte sănătoasă, uneori exersăm toți 4 în aceeași cameră (mai rar :) )

Tu ce alte metode de a face mișcare folosești? Care este motivația ta? Cum te mobilizezi?

Eu m-am bucurat de endorfinele eliberate în timpul mișcării de astăzi, tu?

Îmbrățișări cu bucurie și speranță!

Deblocarea din depresie

Vă salut dragi prieteni

Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi șansa de a trăi și de a simți chiar și cu un diagnostic de depresie (încă din copilărie).

Am întâlnit multe persoane care atunci când erau mici visau la meseria pe care și-o doreau s-o practice când vor fi adulți. Eu nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să devin ceva/cineva anume. Nu mă impresiona nimic. Vedeam în jurul meu oameni dispuși să facă multe lucruri pentru idolii lor, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc ceva/pe cineva care să-mi placă măcar cu ceva entuziasm așa cum vedem la ceilalți. Nu am găsit. Mă simțeam diferită. Singurul lucru pe care îl tot repetam era că eu nu vreau să am copii vreodată. Am avut o copilărie „normală”, ca în acea perioadă 1985-2000, cu educație prin bătaie și pedepse. Nu-mi plăceau copii, dar nici animalele. Mi-am însușit destul de bine învățăturile părinților, care spuneau că nu doresc animale în apartament. 

Cumva, între timp, am întâlnit persoana potrivită, perfectă pentru mine, care m-a ajutat să trec peste mantra mea de a nu avea copii. Și în câțiva ani am adus pe lume un băiețel extraordinar. Problema era adâncirea depresiei, și faptul că îmi era frică că o să-i fac rău copilului. Așa că am apelat la un psihoterapeut. De atunci, mi-au luat 4 ani, ca să o scot la capăt. Am trecut prin momente extrem de dificile, mai ales din punctul de vedere al psihicului. 

Abia după mulți ani am simțit fericirea. Pentru că lucrez și pe partea de traumă, o temă pentru acasă de la psihoterapie a fost să modelez plastilină. Într-un astfel de moment am realizat, parcă pentru prima oară în viața mea, că sunt fericită. Fantastic! 

Și, după al doilea copil, dorit cu îndârjire, cu riscuri, cu alte traume adunate, am început să simt și altceva în afară de nemulțumire, frică, disperare, și anume iubire, fericire, recunoștință. În perioada asta am început să decopăr o nouă Dana, am început să mă dezgheț. Înainte, nu puteam să mă joc, eram prinsă în menghina trecutului. Nu înțelegeam cum poți fi acolo cu/pentru un copil, prezent, și fără teamă de penibil. Parcă am început să râd mai mult, cu siguranță pot spune că învăț să mă joc abia acum, cu ei. 

Sunt foarte recunoscătoare pentru evoluția mea și a familiei mele. Câteva dintre lucrurile care m-au ajutat să trăiesc cu un diagnostic de depresie:

- asigurarea funcțiilor de bază ale organimului: somn (greu de atins - cu insomnii, dar posibil cu rutina potrivită pentru fiecare persoană în parte), alimentație echilibrată (am observat că o alimentație bazată pe zaharuri nu-mi face bine, depresia se adâncește; ceea ce funcționează este să am 3-4 mese cu multe legume, la care să adaug porția de proteină și grăsime sănătoasă), conectarea cu soțul (am adăugat rutine și aici, de exemplu am început să explicăm copilului mai mare că avem nevoie de timpul nostru împreună - și ne luam 30-60 minute să fim numai noi, după ce o adormeam pe cea mică), sport (uneori mai dificil/ alteori mai ușor de urnit, cel mai bine funcționează să nu mă gândesc prea mult, și doar să trec la acțiune...pentru mine cel mai bine este să fac mișcare dimineața când mă trezesc - îmi dă o stare foarte bună, și chiar dacă ziua decurge apoi într-un mod mai neprietenos, măcar știu că în acea zi am făcut ceva pentru mine), conectarea cu alte persoane importante din viața mea, și alte rutine bune.

- blândețea; mi-a lipsit mult timp o relație înțelegătoare cu propria persoană. Obișnuiam să mă biciuiesc constant, să-mi doresc performanțe pe toate planurile, să trag de mine în toate direcțiile. Am învățat să prioritizez, aleg să fac doar ce e cu adevărat important pentru mine. Și dacă nu-mi iese, e în regulă. Nu mai trebuie să fie perfect. Lipsa presiunii/competiției face minuni la mine.

- psihoterapia, care mă ajută să mă văd, să aduc obiceiuri/lucruri noi în viața mea, îmi oferă o direcție sănătoasă a vieții.   

Pe voi ce vă ajută?

Cu pași mici, dar constanți, așa cum scriam și în articolul precedent, reușesc să mă deblochez, să văd și alte fațete ale vieții. 

Vă doresc și vouă să simțiți măcar o dată fericirea, dacă nu e posibil mai mult decât atât. Căci eu nu credeam că o s-o mai simt vreodată. 

Îmbrățișări! >:d<

 

Puterea interioară

 Bine v-am regăsit dragii mei

Cu siguranță că această perioadă este plină de încercări pentru multă lume. Și în cazul meu au apărut unele notabile, și cred că schimbătoare ale vieții. De 3 săptămâni trec prin niște stări atât de profunde, de la tristețe la bucurie, de la deznădejde la speranță, de la iubire la ură...

În urma unui diagnostic greșit legat de o lovitură la deget, care se putea rezolva ușor atunci când a avut loc, am ajuns într-o situație în care mi s-a spus că recuperarea lui nu prea mai e posibilă, și că probabil va trebui să fie operat, însă nu se știe nici așa dacă funcțiile lui vor mai fi la fel.

Am plâns 2 săptămâni după funcțiile degetului, și chiar după el întreg - experiența doctorului cu un caz similar era că după ce l-a forțat prea tare să revină la forma lui inițială, a trebuit să i-l taie :( 

Și m-am văzut zilnic în poziții duale, de a renunța la el, de a lucra cu el, de a face tot ce pot ca să fiu împăcată. Tentația de a mă lamenta și atât, fără să acționez în vreo direcție, era uriașă. Mă gândeam uneori cum aș putea să-l trag la răspundere pe cel care a dus la situația asta, apoi mă învinovățeam că din cauza mea s-a ajuns aici (deși cerusem 2 păreri deja cu 4 luni în urmă - și îmi spuseseră că-și revine de la sine), și câte și mai câte.

În lupta mea zilnică cu mine, am făcut tot ce m-a îndrumat al 3lea doctor să fac, am trecut peste frici, lamentări, depresii, stări anxioase, mi-am propus să fac tot ce ține de mine pentru degetul meu. Nu puteam să accept că eu nu mai pot face nimic pentru recuperarea lui. Și, deși mă gândeam că nu are rost, am continuat zi de zi să fac exercițiile, să caut exerciții noi, să caut persoane care să mă ajute în recuperare. Și am găsit un kinetoterapeut foarte bun, cu care lucrez și pentru care sunt foarte recunoscătoare. Între timp, chirurgul mi-a spus că degetul evoluează în bine, și nu este necesară operația...yeey!!!

Stările anxioase au scăzut în intensitate, însă sunt încă prezente. Lucrez cu degetul în fiecare zi, uneori am impresia că e mai bine, apoi mă uit la el din alt unghi și-mi pare că nu este nici un progres, apoi îmi amintesc cum era acum 3 săptămâni și redevin recunoscătoare pentru că s-a îndreptat și chiar se cunoaște evoluția lui în bine.

În perioada mea de 'creștere', de introspecție, am aflat despre mine că am calitatea de a fi perseverentă. Acum apelez la aceast atu, îmi spun că acum, mai mult decât altă dată, am nevoie să fiu aici pentru mine și pentru degetul meu. Și orice ar fi, oricum m-aș simți, și orice gânduri aș avea, să perseverez în a face exercițiile, în a face tot ce pot, pentru că știu că dacă nu aș face asta, mi-ar fi greu să trăiesc cu mine în cazul unui eșec.

Și iată cum, descoperirea abilităților din perioada mea „bună” mă ajută acum, în aceste zile dificile - în care am și somatizat - corpul mi-a arătat că emoțiile mele au fost foarte puternice printr-o erupție cutanată.  

Vă doresc și vouă să fiți blânzi cu voi în această perioadă, și nu numai, așa cum și eu mă străduiesc să fiu cu mine. 

Îmbrățișări >:d<

Furie vs Bucurie

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Au trecut aproape 2 ani de când nu am mai scris. S-au întâmplat foarte multe în decursul acestor luni. Totuși, așa cum am simțit în ultima perioadă a vieții mele, cel mai bine este ca mintea să locuiască în prezent. Așadar, astăzi am avut nevoie să fac o pauză de la pandemia actuală și să mă relaxez cu o serie de glume/poze haioase... Am râs cum n-am mai facut-o de mult. Probabil că așa aveam să mă pregătesc pentru ce urmează. Chiar și fizic m-am simțit în formă.
   Seara am avut un moment de respiro, pentru mine, în care am făcut un exercițiu interesant. Am stat câteva clipe în liniște și am scris 9 lucruri care îmi plac și mi-am propus să implementez unul dintre ele chiar de a doua zi. Apoi, l-am auzit pe fiul meu de 3 ani jumătate cum mă striga din baie. M-am gândit că sunt norocoasă că am reușit să stau/să am 30 de minute cu/pentru mine și eram foarte recunoascătoare pentru asta și pentru multe altele.
   Când ajung în baie, baiețelul meu mă invită surâzând la joacă. Aproape toate recipientele cu lichid din jurul căzii erau golite (tratamente de păr scumpe, de abia începute, geluri de duș, geluri de igienă intimă, balsamul de păr, șampoane...). Efectiv am căzut în genunchi. A fost un șoc pentru mine. Mii de gânduri îmi treceau prin minte. Eu provin dintr-o familie în care mi se spunea constant că nu avem bani, deci am mult de lucru cu mine pe partea financiară legată și de atașamentul de lucruri. Și fiul meu mă „ajută” cu asta. Este un mic „distrugător”. Dacă țin cu adevărat la ceva trebuie să am mare atenție să nu-i pice în mână.
   Revenind la situația actuală. În alte vremuri probabil că aș fi răbufnit. Acum doar stăteam în fața căzii în genunchi. Mă uitam în ochii lui. Mă invita în continuare la joacă. Eu eram paralizată. Și de uimire, și de furie, frică să nu am vreo reacție violenta verbală/fizică (cum era la mine în familie când eram mică); toate cursurile/cărțile de parenting păreau că nu m-au pregătit deloc pentru această situație. Și m-am rugat Puterii mele Superioare să mă ghideze, căci eu pur și simplu nu știam cum să fac față acestei situații asertiv. După ce am stat așa cateva minute, am luat resturile de recipiente care mai aveau ceva conținut în ele, le-am pus deoparte și mi-am chemat soțul. I-am spus că mi-e teamă să nu fac ceva nepotrivit, și l-am rugat să meargă el să-l ajute pe fiul meu să încheie baia (pentru că știam că soțul meu nu are această rană legată de finanțe și nu este foarte atașat de lucruri).
  Între timp eu mi-am luat o foaie de hârtie, un pix, și mi-am propus să scot toată această năvală de sentimente. Am și plâns puțin. În scurt timp fiul a venit lângă mine. Îmi spunea că este responsabilitatea lui pentru ceea ce a făcut. Pentru că mă liniștisem, am putut să mă îndrept din nou către el cu calm și iubire. I-am propus să desenăm împreună. Eu mi-am desenat furia și tristetea, apoi liniștea, și el a spus că vrea să deseneze bucuria. Asta simțea el. Și mă gândeam că aș fi putut să-i iau asta dacă aș fi reacționat când l-am văzut. Practic, ar fi fost totul degeaba. Recipientele erau deja golite, nu mai puteam schimba asta. Dar l-am lasat să-și păstreze bucuria jocului. Și pentru mine asta a însemnat foarte mult și atunci am știu că am procedat corect. Bineînțeles că am avut și o discuție constructivă, spunem noi, cu el. Am văzut bucuria manifestându-se apoi și în interacțiunea cu sora lui mai mică (9 luni), în care îi spunea că o iubește și că vrea să o îmbrățișeze.
   Să ne bucurăm deci de miciile victorii.

Îmbrățisări de la distanță >:d<