Conectare

Salutare tuturor

Îmi doresc să mențion o oarecare conectare cu voi, așa că am decis să scriu câteva rânduri chiar despre asta. Când spun despre asta, mă refer la conectare. Astăzi stăteam pe o semicanapea afară, dacă se poate numi așa, și priveam în jurul meu în timp ce navigam pe internet. Și am simțit deconectare. Copilul meu se juca cu tatăl lui/soțul meu (nu știu de ce am adaugat și asta - așa mi-a venit) în curte și eu eram undeva în spatele ecranului. Chiar dacă în mintea mea eram conectată cu sute de persoane, de fapt nu eram, sau oricum nu eram conectată cu cele mai importante persoane din viața mea :) Mi-era lene să mă ridic, să smulg și eu buruieni, mi-era așa de „bine” acolo pe canapea. La un moment dat am decis totuși să fac și eu ce făceau ei. Și atunci totul s-a schimbat. M-am conectat. La mine, la ei, la natură, la prezent. A fost cea mai bună decizie a mea pe ziua asta.
   Este incredibil cum o acțiune atât de „nesemnificativă” este atât de „transformatoare” (zâmbeam acum cu gândul la unii dintre preferații mei - „Transformers”). A fost suficient să închid leptopul, să mă ridic și să smulg câteva buruieni și gata, m-am schimbat într-o altă persoană, am avut o altă perspectivă, am avut alte sentimente, emoții, m-am raportat altfel la ziua care începuse.
   Această conectare a continuat apoi și în modul de comunicare mai atent și mai prezent cu ceilalți, și în modul de alimentație, și în planurile zilei.
   Nu pot decât să vă provoc să „vă ridicați”, „închideți telefon/leptop/TV...”, CONECTAȚI-VĂ!
Este magic și merită!   
  

Vulnerabilitate

Bine v-am regăsit oameni frumoși

Pentru că astăzi a fost o zi plină și agitantă pentru mine m-am gândit să scriu câte ceva despre predare. Azi am observat că este foarte ușor să intru în vârtejul amețitor al vieții cotidiene, în alergarea fără oprire în diverse și variate direcții, exact cum sunt cel mai bine obișnuită. Fuga de mine, fuga de ceilalți, fuga de viață... Oare unde fug/fugim atât? Ce miraj este atât de îmbietor încât mă face să mă pierd atât de ușor? A fost interesant să mă observ cum mă ambalam într-o anumită direcție, apoi mă „dezumflam” după ce realizam asta. Și acest proces de ambalare/detașare a continuat toată ziua. Deja pe la jumătatea zilei începusem să mă simt obosită. Și aici e o situație despre care doar o să amintesc, și anume de modul în care obișnuiesc să trag de mine de la starea de oboseală până la o stare de epuizare. Mă întreb uneori când voi ajunge la acea stare de detașare „permanentă”?! Voi ajunge vreodată?
   În fine, până la iluminare :)), a fost interesant doar să mă observ în stadiul actual de acțiune și cred că pot face mai bine pentru mine dacă vreau. Însă e și ceva acolo care-mi place, deoarece mențin încă acest comportament. Cred că găsesc un oarecare amuzament acolo, o poftă de ... durere ... poate, un fel de masochism. Sau poate e doar zona mea de comfort din care îmi este teamă să ies :)
   Orice ar fi, acum îmi permit să fiu vulnerabilă, să accept ziua așa cum a fost ea, cu bune și cu și mai bune :D ca să păstrez o notă de optimism, o zi așa cum mi-am ales-o eu să fie. Spun asta pentru că am avut momente „critice” în care am optat pentru relaxare și binedispoziție, chiar dacă mai aveam și varianta inițială de iritare, critică, comentarii nepotrivite, ridicarea tonului, schimbarea poziției corpului înspre „atacarea agresorului imaginar”.
   Acele clipe de detașare mi-au permis să mă bucur cu adevărat de prezența mea în locul respectiv, de prezența celorlați, de ceea ce se petrecea acolo, mai bine spus să fiu prezentă.
   Ce lucru minunat să văd aceste lecții ale vieții, și mi-am dorit să vă împărtășesc și vouă asta pentru că și eu uit de multe ori să trăiesc în momentul/clipa prezent(ă). Și consider că este o bună aducere aminte să DESCHIDEM OCHII. Când deschid ochii chiar văd, doar că tendința mea este să stau cu ei întredeschiși.
        Mmm, oare este mai obositor să țin ochii închiși/întredeschiși sau mai degrabă deschiși?
   Pentru mine este o intrebare foarte bună, aproape retorică, și spun aproape pentru că îmi place să-i țin închiși, în zona mea de confort - acolo știu sigur ce se întâmplă. Sau știu eu oare?
   Vă mulțumesc pentru suport! Este plăcut să vorbesc cu voi despre mine, să fiu vulnerabilă. Nu mi-a fost ușor să-mi accept această vulnerabilitate. Am ascuns-o de văzul tuturor, inclusiv al meu, cât am putut eu de bine, până într-o zi când vorbind despre mine am putut să spun cu voce tare într-un grup de suport: „Dana, este în regulă să fii vulnerabilă!” Viața mea s-a schimbat în bine de atunci.
   Îmi doresc asta și pentru voi! O noapte minunată cu vise calde, blânde, înțelepte, asta așa ca să nu spun umede :P
   Vă pup cu dragoste și vă transmit pacea din inima mea!

Aici și Acum

Hei hei, bună să vă fie inima :D

Astăzi m-am gândit să vă împărtășesc o metodă pe care eu o folosesc pentru a sta în prezent, în Aici și Acum. O să încep cu un exemplu comun, care poate fi găsit în aproape fiecare gospodărie, și anume spălatul vaselor. Știu că acum din ce în ce mai multă lume utilizează o mașină de spălat vase, însă nu este relevant. Acest model poate fi extins pentru orice am face. Și pentru că-mi place să fiu directă este vorba despre prezență în „totalitate” în ceea ce fac. În totalitate nu este modul acela perfecționist, ci mai degrabă cu înțelesul de cât pot eu de bine :)
   Prin urmare, spălam astăzi vasele (și sincer este una dintre activitățile din gospodărie care îmi place cel mai puțin) și râuri de gânduri au apărut. Obișnuiam să le dau frâu liber să zburde nestingherite, că doar activitatea de spălat vase pentru mine (ca și călcatul, datul cu aspiratorul, uitatul la TV) era o perioadă de „brainwashing” (spălare a creierului/adormire a conștientului). Acum însă „am făcut” pe observatorul. Și ce credeți că am constatat? (Vă provoc și pe voi să vă observați în astfel de activități!) Am remarcat cum starea mea de bine (eram cu zâmbetul pe buze, mă simțeam bine) începe să se deterioreze încetul cu încetul, colțurile gurii se lăsau lent în jos, parcă o stare de agitație mă pândea după colț, fricile de abia așteptau să mă cuprindă într-o „îmbrațișare strânsă”.
   Ce am mai observat? O stare de nemulțumire își făcea și ea apariția, blamare, iritabilitate (și de genul mișcat de pe un picior pe altul)....și postura se schimba pe neașteptate - dintr-una cu capul sus, coloana dreaptă, nu știu dacă să adaug sau nu „și cu pieptul în față” :)) , într-una cu capul plecat (mult mai plecat decât aveam nevoie să văd vasele :P), rotunjirea spatelui, încordare - mai ales în umeri și între umeri, dar și în zona abdominală - pe unde am observat că simt în general furia, frica, neliniștea. Hmmm...și când scriu acum realizez cât de multe s-au întâmplat în 10 minute, și sunt convinsă că nu am observat chiar tot.
   Realizând acestea AM ALES să revin la starea inițială, colțul gurii ridicat, fără presiune, gândurile le-am etichetat cu „GÂND” așa cum am mai scris și într-un „articol” anterior. Am devenit atentă la detaliile de pe farfurii, de pe tacâmuri, la resturile de mâncare din oala de ciorbă, la tot ceea ce făceam, în limitele mele. Și atunci starea de anxietate, și tot ce ar fi vrut să mă cuprindă în acel moment comun de spălat vasele s-a dispersat. Și mi-am propus să fac cât pot eu de bine și atât. M-am gândit: „Și dacă nu mai vreau să spăl vase, și asta este în regulă”. Și pentru că mi-am permis să mă relaxez, și să văd că am cu adevărat posibilitatea să aleg ce să fac în acel moment - ce consider eu că este mai bine pentru mine - mi-a fost drag să spăl acele vase, într-o manieră cât se poate de relaxată, prezentă, cu o ușoară bucurie că fac asta pentru mine, și că spălând acele vase starea mea se va îmbunătăți și mai mult.
   Și apoi mi-am adus aminte ce mult îmi place să ascult muzică așa că AM ALES să fac asta.
   Ce am învățat de aici? Ce ați învățat voi de aici? Fiecare cred că învață ce are de învățat și atât! Nu este o regulă, nu trebuie să fie aceeași chestie, doar ne luăm ce avem nevoie să evoluăm; sau poate că nu :P
   Totul este o alegere - mă refer la alegerea de a mă raporta la un eveniment din viața mea. Așa cum mă raportez la el, așa mă simt, așa acționez, așa îmi definesc viața, așa devin, așa sunt....
   Să avem o zi plină de alegeri favorabile pentru starea noastră de bine așa cum o vrem și cum o înțelegem noi!

Frica

Bună seara oameni dragi

Pentru că sunt între dorința de adormire și frica de necunoscut m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre asta. Mă gândeam că poate sunt multe persoane cu frică de întuneric. Sincer nu am căutat să văd câte sunt, unde sunt, ce fac, ce au făcut, etc. Singurul lucru de care pot fi sigură este legat de frica mea de întuneric. O am din „totdeauna”, adică de când am început să fiu conștientă de ea. Zâmbesc cu gândul la cei care pot urmări filme de groază cu detașare, care „mor de râs” la scene horor, și cărora nu le pasă de astfel de episoade traumatizante pentru cei „slabi cu duhul” ca mine. Când eram mică îmi imaginam că trăiesc în tunele imaginare, construite în toiul nopții atunci când mă simțeam singură și neajutorată. Uneori cred că am făcut asta ca și adult pentru că știam că funcționează. Îmi atenuau acea frică care venea odată cu stingerea luminii. Nu știu dacă a fost ceva care m-a speriat când eram mică, și drept să vă spun nici nu mă interesează, nu doresc nici un fel de regresii. Tot ce contează pentru mine este prezentul și ce pot face acum pentru lucrurile cu care mă confrunt.
   O perioadă am folosit tot felul de haine inchise până în gât, cearceafuri trase peste cap, pături la nu știu câte grade afară de transpiram de nu mai știam de mine, doar de frica că ceva acolo în întuneric îmi vrea răul. O perioadă această frică a dispărut, însă ea a revenit și mai puternică în viața mea, după anumite evenimente puternic traumatizante. Acum sunt în faza în care încerc să mă conving că totul este numai în mintea mea și nu am de ce să mă tem, iar dacă îmi este frică de ceva îmi pot demonstra că nu este cazul, mergând spre locul cu pricina și arătându-mi ca unui copil mic că „sub pat” nu este nici un „monstru”.
   Obișnuiesc mai nou să etichetez gândurile de frică, căci asta sunt, doar niște fabricații ale minții mele, cu „GÂND” și le las să treacă. Dacă îmi vine un alt gând atunci reiau procedura. Dacă totuși nu funcționează îmi mai spun și că „Dumnezeu știe - este în tot și în toate”, „Facă-se voia Ta!”. Apoi reiau etichetarea gândurilor cu cuvântul „GÂND”.
   Și dacă îmi este cu adevărat frică nu mai stau acolo în pat și tremur, nu mă mai „sufoc” sub pături și alte chestii, ci îmi înfrunt frica pentru că știu că este doar o plăsmuire a minții mele, care poate „se plictisește” și face o „glumă proastă”. Deși poate că pare pueril ceea ce am enunțat în acest „articol” sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine, și poate că aceste rânduri o să-i ajute în vreun fel sau altul. Poate că pentru alții o să fie o mare distracție. Și acest caz este unul favorabil. Asta înseamnă că într-un fel sau altul te-am atins, am contribuit la o conectare interumana importantă.
   Această frică de necunoscut duce și spre amânarea orei de culcare - și am observat acest aspect la mai multe persoane. Și totul este în regulă. De fapt, nu există vreo regulă. Eu personal sunt adepta principiului „fă ce funcționează pentru tine cel mai bine”. Și dacă aveți vreo altă idee de a mă ajuta să eliberez această senzație de frică vă rog să mă iluminați cu metodele voastre. Sunt sigură că împreună suntem mai puternici decât separat.
   Acestea fiind spune: Vă doresc o noapte cât mai bună, cu cât mai puține frici, dacă asta este ceea ce vă doriți!

Aproape/Departe

Salutare dragii mei

Tocmai ce am primit un feedback de la o bună prietenă în legătură cu un articol postat pe blog. Și mi-a trecut prin minte că ce-ar fi să scriu puțin despre apropierea/depărtarea de sine.
   Ultima perioadă a vieții mele a fost ca o tornadă, și acum mă gândeam cum am stat eu în ochiul ei atâtea luni, până când am alunecat spre margine și mi-a fost revelată puterea ei. Este interesant cum în liniștea din mijlocul tornadei mă simțeam cel mai în siguranță, credeam că nimic și nimeni nu mă poate opri, destabiliza, eram ca o floricică (dar nu în bătaia vântului, ci mai degrabă într-o seră, protejată de toate intemperiile vremii, dăunătorilor, etc. - v-ati prins voi deja ce vreau să sugerez :) ). Și acolo, în „cușca” mea protectivă eram „Dumnezeu” (cu sau fără ghilimele :)) ). Pluteam cu grație divină peste lumea înconjurătoare, privind cumva de sus la ce se întâmplă fără a fi afectată în vreun fel, pentru că știam că nu exista nici cea mai mică posibilitate să cad de acolo. Pe măsură ce trecea timpul puteam NUMAI să urc, în nici un caz să cobor. Aveam „achiziții” din cele mai diverse și întrucâtva mă mândream cu asta (poate că nu în exterior, dar cu siguranță în interior). Stima mea de sine era la cote maxime, mă simțeam puternică, puteam muta munții din loc - la propriu (chiar începusem să mă gândesc cum să fac astfel de lucruri). Eram în lumea mea!
   Fiind în lumea mea, m-am depărtat mult de sine, deși iluzia minții îmi șoptea că nu e adevărat, îmi spuneam că sunt mai aproape de mine decât am fost vreodată în viața mea. Ce meschin! Câtă amăgire! Asta așa ca să puteți vedea cât de sus eram atunci când am căzut. Si pe cât de sus pe atât de dureros a fost și încă mai este. Doar un pic am întins un membru spre marginea tornadei și m-a prins în vârtejul ei amenințător de-a dreptul. „Atât mi-a fost!” - mi-am spus. Dar ceva m-a ținut de degete încă ancorată. Și acum tot acel ceva mă ajută să-mi panseaz rănile, de la loviturile înfiorătoare cu „Pământul”. M-am simțit ca o undă sinusoidală în coborârea mea din paradisul iluzoriu. De atâtea ori m-am dat de pământ cât a durat propagarea ei. Și acum aceste lovituri continuă, însă amplitudinea lor este mai redusă.
   Nu știu care sunt ancorele ce mi-au menținut parte a sănătății mentale. Cu siguranță soțul meu a fost și este una dintre aceste ancore. Mă gândesc că poate fi și Dumnezeu prin ele și nu numai. Dar în acest moment îmi este încă frică să mai pronunț cuvinte așa mărețe ca Dumnezeu și altele.
   În mod clar această experiență m-a apropiat mai mult de mine - de sinele meu adevărat. Și într-un fel sunt recunoscătoare pentru această trezire.
   Poate că, la un moment dat, și pe voi o să vă ajute să vă gândinți:

                                                       „Sunt în ochiul unei tornade?”

   Dacă da, cum pot să ies de acolo într-un mod elegant fără să fiu prins în vârtejul amețitor?
Dacă nu, oricând puteți reveni la această întrebare. Este oricum un lucru extraordinar să te întorci spre tine și să te privești obiectiv. Din perspectiva mea nu este ușor și uneori am nevoie de ajutorul celorlați pentru asta, deci nu ezitați să cereți ajutorul. Vă poate salva viața! (Și tot ce scriu aici este din propria mea experiență și atât!)
   Vă mulțumesc pentru timpul vostru prețios și vă iubesc!

Realitatea

Mă bucur nespus că ne-am regăsit sănătoși

A fost o săptămână „nebună” în adevăratul sens al cuvântului. Nu vreau să mă gândesc prea mult dacă vreau să scriu asta cu adevărat sau nu, însă cred că este foarte important. Pe scurt ultimele luni din viața mea au fost pline atât de momente de extaz cât și de multiple momente de agonie. Și a fost o perioadă în care am căutat sute, mii, un infinit de răspunsuri despre ce, de ce, cum, în ce fel, de ce nu, și așa mai departe. Și ce credeți? Culmea este că am aflat toate răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus, pentru că atunci când cauți răspunsuri le și găsești - într-un fel sau altul.
   Și acum după anumite evenimente de halucinație pură și depresie doar gândesc: oare chiar aveam nevoie să știu răspunsul la toate aceste întrebări?! Prefer să las așa în aer această întrebare retorică și să mă întorc cumva la firul epic al poveștii mele din această perioadă „magică”.
   Pe scurt am născut în 2016 un băiețel minunat, care îmi înseninează viața și care mă învață foarte multe, printre care și cum este să fiu copil din nou. A fost o perioadă post-natală extrem de dificilă, total diferită de baremele din cărți/internet/spusele altor mămici. Alăptatul a fost ca un test de rezistență și mi-a pus la încercare toate resursele. Apoi l-am înțărcat la aproximativ 1 an și 1 lună cu anumite remușcări, cumva induse de mediu că „mamele asta au de făcut...”, „TREBUIE să mergem pe autoînțărcat”, „nu ești o mamă bună dacă...”, etc., câte și mai câte. Și, pentru că ne doream încă un copil am rămas însărcinată în decembrie 2017. Am pierdut sarcina în ianuarie, apoi încă una în martie. Și în acest punct au început căutări asidue despre ce și cum:
 - terapie făceam deja de dinainte de sarcină; mi-am schimbat terapeutul
 - cursuri de autovindecare
 - dezlegări de blesteme din a nu știu câta generație
 - arbore genealogic (am zăpăcit-o pe mama cu întrebări despre familie și copilărie)
 - craniosacrală
 - curs de infoReiki - cu radiestezie
 - curs de accesarea conștiinței (access bars)
 - tratamente faciale cu terapie holistică
 - cursuri de fuziune suflet-trup
 - acupunctură
 - seminarii despre experiențe extracorporale, feminitate, masculinitate, echilibru și nu numai
 - cursuri despre cunoașterea de sine, regăsirea puterii interioare
 - întâlniri cu mediumi
 - coaching
 - Yumeiho
 - grupuri de suport și autosuport
 - workshop-uri diverse
 - meditații ghidate, neghidate
 - lucrul cu chakre, cu energii vindecătoare, cu îngeri, cu arhangheli, cu Dumnezeu
 - rugăciune zilnică, citit pasaje din biblie, paraclise, etc.
 - cursuri de afirmații pozitive, pe care le spuneam zilnic
 - am citit zeci de cărți despre spiritulitate și nu numai
 - filme despre spiritualitate
 O mulțime de ritualuri pe care TREBUIA să le fac 21 zile/30 zile, altfel o luam de la capăt.
 Dacă v-am plictisit cumva cu lista, sunt sigură că am mai ratat câteva. Și eu, în mintea mea, credeam că nu fac nimic. Și într-un fel mă biciuiam uneori că „stau degeaba”. Și faza nasoală era că trăgeam de mine dimineață la 6:00-6:30 (am încercat și mai devreme, dar chiar îmi era imposibil) să fiu prezentă la toate aceste ritualuri care-mi luau 2-3 ore, înainte de trezirea celorlați, pentru că apoi aveam și de rezolvat treburile din casa, cu copilul și nu numai.
   Și după toate astea am ajuns să plec în vacanță și să am un episod psihotic, în care auzeam voci, simțeam să mă pedepsesc fizic (și chiar asta am făcut - cînd m-am întors nu mai puteam să merg), și mult mai multe decât atât, de care nici nu are rost să scriu aici. Nu pot decât să fiu super mega rescunoscătoare pentru familia mea fără de care nu mai eram astăzi aici, care m-a susținut maxim, și deși erau șocați și panicați, au știut exact ce să facă pentru mine să mă scoată din chestia aia în care eram, căci nu șiu nici ce nume să-i dau.
   Așa ca o concluzie, îmi doresc pentru voi să mă luați de exemplu „AȘA NU” și să deschideți ochii la cât de multe lucruri faceți, la cum uneori cădem în obsesii de tot felul fără măcar să ne dăm seama (nici cei de lângă mine nu au realizat cât de jos mă duceam pentru că tot ceea ce făceam eu era foarte lucid, foarte ancorat în prezent, „normal”).
   La cât mai puține lucuri de făcut o dată!

Despre meditație

Salutare tuturor

În seara asta m-am gândit să scriu câte ceva despre meditație pentru că pe mine personal m-a ajutat și mă ajută foarte mult. Sincer, mi-a fost destul de greu să încep să îmi aloc câteva minute zilnic de stat cu mine. Mi-a luat aprope 1 an să stau cu mine 1 minut :D E ciudat, nu-i așa? Nu puteam să-mi aloc acel minut pentru mine. Până la urmă, ce este un minut? Cât mergi din camera la baie și înapoi :P
   Dar ăsta a fost pentru mine începutul. Și pentru că știu cât de greu este să-ți faci un astfel de obicei bun pentru tine m-am decis să vă împărtășesc și vouă despre drumul meu privind meditația.
   Stăteam lângă pat cu ochii cârpiți de somn, după ce tot amânam momentul, și vroiam să scap cât mai repede de această „corvoadă” (1 minut de stat numai cu mine). Aparent pare atât de simplu, însă pentru mine era monstruos de greu. Și singura chestie care m-a ajutat în acele momente a fost să mă gândesc că „trebuie” să stau numai 1 minut. Pentru mine acest minut a devenit „minutul magic” pentru că mi-a deschis căi nebănuite spre cunoaștere de sine, iubire de sine, încredere în sine și multe altele. Atâtea zile în care am „tras” de mine să am acel minut de liniște m-a propulsat spre o viață în armonie și pace. Cine s-ar fi gândit?! :) Eu cu siguranță nu vedeam atunci cum mă poate ajuta acel minut. Acum văd minunea!
   Și în timp am „simțit” să stau mai mult de 1 minut - poate 5 minute. Apoi și mai mult... Acum stau cât simt, cât pot, cât permite timpul, și chiar îmi fac timp pentru asta. Sunt așa entuziasmată când ajung să am aceste clipe numai cu mine în care pot face ce vreau eu :D
    Pot alege doar să fiu prezentă, să fiu atenta la respirație, la inspir, la expir, la gândurile care vin și trec, sau nu - unele mai vor să rămână o perioada:)) Sau sunt atentă la corp, ce simt în corp, unde simt, cum simt, ce senzații apar. Sau aleg să-mi pun unele întrebări, care pot suna de genul:

                                                              „Cine sunt eu?”
                                                             „De ce sunt aici?”
                                                   „Ce am de învățat din asta?”

   Fiecare este liber să-și formuleze singur întrebările, în funcție de nevoie. Pentru că atunci când mă ascult cu adevărat primesc și răspunsuri. Poate că unele dintre ele nu-mi convin, însă știu că pot alege dacă să-mi ascult intuiția/ghidarea sau nu. Știu și că dacă refuz să urmez „instrucțiunile” primite îmi pot prelungi și mai mult „agonia” :)
   Eu sunt recunoascătoare pentru ceea ce fac pentru mine. Viața mea este mult mai animată. Mă iubesc cu adevărat acum și sunt importantă pentru mine. Contează mai puțin cum vor ceilalți să fiu, și mai mult cum cred eu că am nevoie să fiu. Sunt fericită!
   Și vă doresc să vă luați și voi un minut pentru voi înșivă. Vă iubesc!