Schimbarea tiparelor

   Salutare dragi prieteni,

Vă scriu cu bucurie despre conștinetizările mele legate de tipare, de comportamentul automat. De câțiva ani lucrez la modificarea anumitor reacții. De-a lungul timpului am devenit un bun observator în ceea ce mă privește. Astfel, am putut sesiza anumite reacții, în anumite situații, care îmi dau o stare de discomfort, atât mie, cât și celor din jurul meu.

   Unul dintre acestea este țipatul. În copilărie am învățat că, atunci când ești nervos sau neputincios, reacția potrivită este cea de violență sau de indiferență. După conștientizarea acestui comportament, a urmat înlocuirea violenței fizice și indiferenței cu țipatul. Atât am putut face la început. Acum mă simt pregătită să trec la următorul pas: acela de gestionare cu calm a neputinței, și îndreptarea spre soluții contructive în situațiile cu care mă confrunt.

   Îmi este destul de greu să fac asta, și la început am observat o încleștare în calmitatea pe care o învățam. Apoi am simțit tristețe, blocaj - am ales să încremenesc mai degrabă decât să am o reacție nedorită. Acum sunt în faza de semiîncremenire, cu acțiune. Și observ că încep să ies și de aici spre faza finală de calmitate.

   Aseară, pentru prima oară în viața mea, am observat că gestionarea cu calm a situațiilor grele din viața mea îmi aduce liniște și pace. Eu credeam că nu există altă reacție la astfel de situații; nu puteam să scot altceva, nu puteam să am alt comportament, doar acumulam furie, o înmagazinam și izbucneam apoi puternic.

   Acum aduc în situații stresante respirația, atenția la ceea ce simt, și răspund cu un calm neîncrâncenat. Îmi dau voie să greșesc. Nu mai trebuie să fiu perfectă. 

   Sunt bucuroasă pentru integrarea unui nou comportament in viața mea. Sunt foarte încântată de rezultatul neașteptat - nu aveam cum să știu că o să mă simt atât de bine, credeam că trebuie să sufăr.

   Vă doresc să trăiți cu calm și bucurie fiecare moment din viața voastră!

Libertatea de a alege

Bine v-am regăsit dragi prieteni,

În ultima perioadă sunt destul de atentă la mine, la gândurile mele, la acțiunile pe care le fac sau doresc să le fac. Astfel am observat o tendință pronunțată de a fugi din viața mea și de a trăi în viața altora. Cred că asta este o deprindere veche, de pe vremea când eram copil, și părinții, profesorii, autoritatea în general, obișnuiau să mă compare cu alți copii. Mă gândesc că așa a apărut această tendință de a rezolva problemele altora, de a dori să fac „curat” în viața celorlalți, doar ca să evit efortul de a mă uita în propria „casă”. Este interesant cum simțeam destul de des să fac ordine când mergeam la cineva acasă, însă îmi era atât de greu să fac asta la mine. Era ușor, firesc, să dau sfaturi despre cum să-și trăiască viața cei din jurul meu, însă nu făceam asta pentru mine. 

    Cam de 1 an am început să-mi fac ordine în casă. Cumva, la modul inconștient, am știut că asta mă ajută să-mi fac ordine în minte. Am trecut prin momente dificile, iar concentrarea pe eliberarea locuinței de lucrurile nefolositoare m-a ajutat. Odată cu eliberarea de lucrurile care-mi aduceau apăsare, s-a eliberat ceva și în mine. Am început să văd mai bine tendința de a invada viața celor apropiați. Și cel mai des apare asta la navigarea prin rețelele de socializare. Pentru mine reprezintă o fugă...de viața mea, de mine, de responsabilitate. Inconștient vreau să fiu copil, în locul pe care-l știu prea bine, să stau cât mai mult în zona de confort. 

    Și, de atunci, îmi surprind dorința de a vorbi despre ceilalți, când ceea ce am cu adevărat nevoie este să mă uit la mine. Astfel, am început să aleg ca timpul pe care-l am pe această planetă să-l petrec gândindu-mă la nevoile mele, la cum îmi pot face „curat” în propria ogradă, cum mă pot ajuta pe mine să fiu varianta mea cea mai bună. Și observ că deși îmi este „ușor” să vorbesc despre cum își trăiesc alții viața, asta îmi aduce nefericire, presiune, frică, furie, neconformitate, invidie...și atunci încep să aleg din ce în ce mai des să-mi organizez mie ziua, să observ cum mă simt, de ce vreau să fug, care este de fapt nevoia mea reală? Și această acțiune reprezintă libertatea!

    Deși credeam că libertatea constă în a dirija viețile altora, am aflat că ea înseamnă de fapt opusul. Ce înseamnă libertatea pentru voi?

Vă îmbrățișez cu drag!

Ieșirea din amorțire

 Bine v-am regăsit dragi prieteni

    Recent, de câțiva ani, am sesizat ce amorțire „plăcută, confortabilă” aduce mâncatul. Așa am început să văd care este treaba cu kilogramele în plus care tot veneau și plecau, care uneori rămâneau cu mine mai mult, alteori mai puțin, aparent fără vreun tipar anume. Am ajuns la concluzia că am un comportament asemănător alcoolicilor: nu mă puteam opri din mâncat, deși depuneam eforturi colosale. Și, ca și în cazul lor, nici la mine nu era vorba despre voință, ci despre neputința în fața mâncării care-mi conducea viața.

    Între timp am aflat că eram îngrozită la gândul că trebuie să-mi simt emoțiile, să stau cu ele, să le accept așa cum vin, apoi să le dau drumul. Tendința era de a sta agățată de ele, de a le identifica cu propria persoană, ceea ce ducea la un consum mare pe toate planurile. Și o soluție găsită de mine în copilărie era mâncatul, transformat pe parcurs în excese alimentare, că na', se tot adunau.

    În plus, partea cu mâncatul emoțional s-a adăugat peste alte programe, de genul „dacă nu mănânc acum mor de foame”. Demontând aceste programe - mi-am demonstrat că nu o să mor de foame chiar și cu un aport caloric foarte scăzut pe zi, și lucrând cu mine pe partea de creștere emoțională (căci mă aflam undeva pe la 5-6 ani), am reușit să-mi dau voie să simt. Ironia face ca această alegere să vină forțat, o alegere între alb și negru - de genul vrei sau nu să simți? Ce alegi? Pentru că deja era vorba despre medicație, mâncarea/mâncatul nu mai aveau efect. 

    Parcursul meu de acum nu este perfect, ci este presărat cu recidive. Dar nu mă mai pot întoarce vreodată la starea de dinainte, de negare. Acum știu foarte bine ce fac, nu mai este un automatism. Acum am posibilitatea să aleg: pot să fac față acum emoției sau nu? De cele mai multe ori scenarita este destul de convingătoare, aduce multe argumente - a avut mult timp să le strângă. Dar dacă sunt atentă și iubitoare cu mine, îmi ofer mâncare/somn de calitate, dacă îmi satisfac nevoile bazale, am toată șansa să aleg să simt, să zic pas mâncării/mâncatului în exces, să las emoțiile să fie, să nu le mai îngrop. Pentru ca apoi să conștientizez că nu e chiar așa rău cum părea în scenariul făcut de mine mai devreme, ci a fost chiar suportabil, chiar bine așa cum am ales.

    Astăzi aleg să trăiesc, aleg să fiu vie, aleg să simt. Voi? Ce alegeți?

    Vă îmbrățișez cu căldură!  

Cum am început rutina de mișcare

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Mult timp am căutat în exterior motivația pentru a începe să fac sport zilnic. De-a lungul anilor am reușit să pun multă presiune pe mine, transformând astfel ceva ce-mi place, familiar, în frică și groază. Poate că am asociat greșit mișcarea cu scăzutul în greutate, cu dietele, cu apăsarea dată de dorința de a performa. Motivația care funcționa pentru mine erau ceilalți - desigur asta era valabil pe perioade scurte, deoarece era un puls extrinsec. Și cumva, reușeam să mă autosolicit, din dorința de a le face pe toate odată.

Chiar și în aceste condiții, perioadele cu sport erau dintre cele bune pentru mine. Lunile în care m-am simțit cel mai bine cu mine au fost acelea în care făceam exerciții aproape în fiecare zi. În 2013 am avut o astfel de experiență, după care au urmat cele 2 sarcini, în care nu am putut face nimic, deși am încercat.

Acum simt că a venit vremea maturității, am schimbat modul de gândire în privința antrenamentelor. Acum motivația este intrinsecă, uneori poate și din frică, alteori din entuziasm, bucurie, iubire. Am început în martie 2020 fără presiune. Mi-am propus „just to show up”, să fiu acolo pentru mine în fiecare zi. Fără pretenții, fără durere, cu blândețe și înțelegere. Am vrut să am grijă de mine, să fac lucrul ăsta pentru mine și atât. 

La o săptămână după ce am început să fac mișcare, 2 prietene mi-au propus să facem un grup de suport pentru o alimentație echilibrată. Una dintre ele începuse să meargă la nutriționist, și ne-am propus să fim acolo, să ne ajutăm. A durat cam 3 luni. Modul schimbat de a mânca mi-a 'adus' câteva kilograme în minus și o determinare suplimentară de a-mi exersa corpul.

În această perioadă am avut gânduri de renunțare, și uneori mi-am îngăduit până la 3 zile de pauză de la exerciții, în care am ales doar să mă plimb pe afară. Cel mai bine funcționează să nu mă gândesc prea mult la ce urmează să fac. Așa că de multe ori, mă ridic din pat, mă spăl pe ochi/dinți, și trec la treabă, pentru ca apoi să-mi mulțumesc pentru starea de bine. Cred că pentru mine cel mai greu este să încep, apoi îmi amintesc că-mi place să fac sport și lucrurile decurg mai lin. 

Acum îmi adaptez intensitatea antrenamentului în funcție de energia din ziua respectivă. Uneori sunt atât de obosită încât știu că am nevoie de exerciții ușoare, mai mult de încălzire/întindere, sau pilates/yoga. Sunt zile în care mă simt cu adevărat capabilă să trag mai tare, și atunci aleg HIIT, greutăți mai mari, exerciții mai dificile. Având grijă de nevoile corpului meu îmi pot rescrie vechile tipare, îi arăt că mișcarea nu înseamnă forțare, abuz, ci mai degrabă iubire, atenție, grijă.

Pe scurt, ceea ce funcționează pentru mine ca să am o rutină de mișcare, aproape zilnică, este:

- răspunde-ți la întrebarea: de ce vrei să faci mișcare? (eu am ales să fac sport pentru sănătatea mea mentală și fizică)

- acționează

- nu sta pe gânduri, pornește browser-ul/youtube-ul/etc..., fă prima mișcare

- alege ceva care să funcționeze pentru tine, ceva ce simți că rezonează cu situația actuală (intensitate redusă a exercițiilor pentru începători, de exemplu - altfel poate fi demotivant)

- ai nevoie doar de corpul tău pentru a-l exersa; după o anumită perioadă poți adauga elemente noi dacă-ți dorești (sticle de plastic - ce ai prin casă/gantere, saltea, bancă de abdomene)

- resurse gratuite/cu plată: preferatele mele sunt - fitnessblender.com și yoga with adriene (îmi place mai mult să fac sport acasă - elimin drumul până la sală, plata abonamentului, fac exercițiile când stă soțul cu copii sau atunci când ei dorm)

- dacă sunt singură cu copii, fac anumite exerciții cu ei: le pun și lor exerciții pentru copii pe un alt dispozitiv, sau îi folosesc pe post de ganteră/greutate, astfel le ofer un exemplu pozitiv de corp sănătos și minte sănătoasă, uneori exersăm toți 4 în aceeași cameră (mai rar :) )

Tu ce alte metode de a face mișcare folosești? Care este motivația ta? Cum te mobilizezi?

Eu m-am bucurat de endorfinele eliberate în timpul mișcării de astăzi, tu?

Îmbrățișări cu bucurie și speranță!

Deblocarea din depresie

Vă salut dragi prieteni

Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi șansa de a trăi și de a simți chiar și cu un diagnostic de depresie (încă din copilărie).

Am întâlnit multe persoane care atunci când erau mici visau la meseria pe care și-o doreau s-o practice când vor fi adulți. Eu nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să devin ceva/cineva anume. Nu mă impresiona nimic. Vedeam în jurul meu oameni dispuși să facă multe lucruri pentru idolii lor, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc ceva/pe cineva care să-mi placă măcar cu ceva entuziasm așa cum vedem la ceilalți. Nu am găsit. Mă simțeam diferită. Singurul lucru pe care îl tot repetam era că eu nu vreau să am copii vreodată. Am avut o copilărie „normală”, ca în acea perioadă 1985-2000, cu educație prin bătaie și pedepse. Nu-mi plăceau copii, dar nici animalele. Mi-am însușit destul de bine învățăturile părinților, care spuneau că nu doresc animale în apartament. 

Cumva, între timp, am întâlnit persoana potrivită, perfectă pentru mine, care m-a ajutat să trec peste mantra mea de a nu avea copii. Și în câțiva ani am adus pe lume un băiețel extraordinar. Problema era adâncirea depresiei, și faptul că îmi era frică că o să-i fac rău copilului. Așa că am apelat la un psihoterapeut. De atunci, mi-au luat 4 ani, ca să o scot la capăt. Am trecut prin momente extrem de dificile, mai ales din punctul de vedere al psihicului. 

Abia după mulți ani am simțit fericirea. Pentru că lucrez și pe partea de traumă, o temă pentru acasă de la psihoterapie a fost să modelez plastilină. Într-un astfel de moment am realizat, parcă pentru prima oară în viața mea, că sunt fericită. Fantastic! 

Și, după al doilea copil, dorit cu îndârjire, cu riscuri, cu alte traume adunate, am început să simt și altceva în afară de nemulțumire, frică, disperare, și anume iubire, fericire, recunoștință. În perioada asta am început să decopăr o nouă Dana, am început să mă dezgheț. Înainte, nu puteam să mă joc, eram prinsă în menghina trecutului. Nu înțelegeam cum poți fi acolo cu/pentru un copil, prezent, și fără teamă de penibil. Parcă am început să râd mai mult, cu siguranță pot spune că învăț să mă joc abia acum, cu ei. 

Sunt foarte recunoscătoare pentru evoluția mea și a familiei mele. Câteva dintre lucrurile care m-au ajutat să trăiesc cu un diagnostic de depresie:

- asigurarea funcțiilor de bază ale organimului: somn (greu de atins - cu insomnii, dar posibil cu rutina potrivită pentru fiecare persoană în parte), alimentație echilibrată (am observat că o alimentație bazată pe zaharuri nu-mi face bine, depresia se adâncește; ceea ce funcționează este să am 3-4 mese cu multe legume, la care să adaug porția de proteină și grăsime sănătoasă), conectarea cu soțul (am adăugat rutine și aici, de exemplu am început să explicăm copilului mai mare că avem nevoie de timpul nostru împreună - și ne luam 30-60 minute să fim numai noi, după ce o adormeam pe cea mică), sport (uneori mai dificil/ alteori mai ușor de urnit, cel mai bine funcționează să nu mă gândesc prea mult, și doar să trec la acțiune...pentru mine cel mai bine este să fac mișcare dimineața când mă trezesc - îmi dă o stare foarte bună, și chiar dacă ziua decurge apoi într-un mod mai neprietenos, măcar știu că în acea zi am făcut ceva pentru mine), conectarea cu alte persoane importante din viața mea, și alte rutine bune.

- blândețea; mi-a lipsit mult timp o relație înțelegătoare cu propria persoană. Obișnuiam să mă biciuiesc constant, să-mi doresc performanțe pe toate planurile, să trag de mine în toate direcțiile. Am învățat să prioritizez, aleg să fac doar ce e cu adevărat important pentru mine. Și dacă nu-mi iese, e în regulă. Nu mai trebuie să fie perfect. Lipsa presiunii/competiției face minuni la mine.

- psihoterapia, care mă ajută să mă văd, să aduc obiceiuri/lucruri noi în viața mea, îmi oferă o direcție sănătoasă a vieții.   

Pe voi ce vă ajută?

Cu pași mici, dar constanți, așa cum scriam și în articolul precedent, reușesc să mă deblochez, să văd și alte fațete ale vieții. 

Vă doresc și vouă să simțiți măcar o dată fericirea, dacă nu e posibil mai mult decât atât. Căci eu nu credeam că o s-o mai simt vreodată. 

Îmbrățișări! >:d<

 

Puterea interioară

 Bine v-am regăsit dragii mei

Cu siguranță că această perioadă este plină de încercări pentru multă lume. Și în cazul meu au apărut unele notabile, și cred că schimbătoare ale vieții. De 3 săptămâni trec prin niște stări atât de profunde, de la tristețe la bucurie, de la deznădejde la speranță, de la iubire la ură...

În urma unui diagnostic greșit legat de o lovitură la deget, care se putea rezolva ușor atunci când a avut loc, am ajuns într-o situație în care mi s-a spus că recuperarea lui nu prea mai e posibilă, și că probabil va trebui să fie operat, însă nu se știe nici așa dacă funcțiile lui vor mai fi la fel.

Am plâns 2 săptămâni după funcțiile degetului, și chiar după el întreg - experiența doctorului cu un caz similar era că după ce l-a forțat prea tare să revină la forma lui inițială, a trebuit să i-l taie :( 

Și m-am văzut zilnic în poziții duale, de a renunța la el, de a lucra cu el, de a face tot ce pot ca să fiu împăcată. Tentația de a mă lamenta și atât, fără să acționez în vreo direcție, era uriașă. Mă gândeam uneori cum aș putea să-l trag la răspundere pe cel care a dus la situația asta, apoi mă învinovățeam că din cauza mea s-a ajuns aici (deși cerusem 2 păreri deja cu 4 luni în urmă - și îmi spuseseră că-și revine de la sine), și câte și mai câte.

În lupta mea zilnică cu mine, am făcut tot ce m-a îndrumat al 3lea doctor să fac, am trecut peste frici, lamentări, depresii, stări anxioase, mi-am propus să fac tot ce ține de mine pentru degetul meu. Nu puteam să accept că eu nu mai pot face nimic pentru recuperarea lui. Și, deși mă gândeam că nu are rost, am continuat zi de zi să fac exercițiile, să caut exerciții noi, să caut persoane care să mă ajute în recuperare. Și am găsit un kinetoterapeut foarte bun, cu care lucrez și pentru care sunt foarte recunoscătoare. Între timp, chirurgul mi-a spus că degetul evoluează în bine, și nu este necesară operația...yeey!!!

Stările anxioase au scăzut în intensitate, însă sunt încă prezente. Lucrez cu degetul în fiecare zi, uneori am impresia că e mai bine, apoi mă uit la el din alt unghi și-mi pare că nu este nici un progres, apoi îmi amintesc cum era acum 3 săptămâni și redevin recunoscătoare pentru că s-a îndreptat și chiar se cunoaște evoluția lui în bine.

În perioada mea de 'creștere', de introspecție, am aflat despre mine că am calitatea de a fi perseverentă. Acum apelez la aceast atu, îmi spun că acum, mai mult decât altă dată, am nevoie să fiu aici pentru mine și pentru degetul meu. Și orice ar fi, oricum m-aș simți, și orice gânduri aș avea, să perseverez în a face exercițiile, în a face tot ce pot, pentru că știu că dacă nu aș face asta, mi-ar fi greu să trăiesc cu mine în cazul unui eșec.

Și iată cum, descoperirea abilităților din perioada mea „bună” mă ajută acum, în aceste zile dificile - în care am și somatizat - corpul mi-a arătat că emoțiile mele au fost foarte puternice printr-o erupție cutanată.  

Vă doresc și vouă să fiți blânzi cu voi în această perioadă, și nu numai, așa cum și eu mă străduiesc să fiu cu mine. 

Îmbrățișări >:d<

Furie vs Bucurie

Bine v-am regăsit dragi prieteni

Au trecut aproape 2 ani de când nu am mai scris. S-au întâmplat foarte multe în decursul acestor luni. Totuși, așa cum am simțit în ultima perioadă a vieții mele, cel mai bine este ca mintea să locuiască în prezent. Așadar, astăzi am avut nevoie să fac o pauză de la pandemia actuală și să mă relaxez cu o serie de glume/poze haioase... Am râs cum n-am mai facut-o de mult. Probabil că așa aveam să mă pregătesc pentru ce urmează. Chiar și fizic m-am simțit în formă.
   Seara am avut un moment de respiro, pentru mine, în care am făcut un exercițiu interesant. Am stat câteva clipe în liniște și am scris 9 lucruri care îmi plac și mi-am propus să implementez unul dintre ele chiar de a doua zi. Apoi, l-am auzit pe fiul meu de 3 ani jumătate cum mă striga din baie. M-am gândit că sunt norocoasă că am reușit să stau/să am 30 de minute cu/pentru mine și eram foarte recunoascătoare pentru asta și pentru multe altele.
   Când ajung în baie, baiețelul meu mă invită surâzând la joacă. Aproape toate recipientele cu lichid din jurul căzii erau golite (tratamente de păr scumpe, de abia începute, geluri de duș, geluri de igienă intimă, balsamul de păr, șampoane...). Efectiv am căzut în genunchi. A fost un șoc pentru mine. Mii de gânduri îmi treceau prin minte. Eu provin dintr-o familie în care mi se spunea constant că nu avem bani, deci am mult de lucru cu mine pe partea financiară legată și de atașamentul de lucruri. Și fiul meu mă „ajută” cu asta. Este un mic „distrugător”. Dacă țin cu adevărat la ceva trebuie să am mare atenție să nu-i pice în mână.
   Revenind la situația actuală. În alte vremuri probabil că aș fi răbufnit. Acum doar stăteam în fața căzii în genunchi. Mă uitam în ochii lui. Mă invita în continuare la joacă. Eu eram paralizată. Și de uimire, și de furie, frică să nu am vreo reacție violenta verbală/fizică (cum era la mine în familie când eram mică); toate cursurile/cărțile de parenting păreau că nu m-au pregătit deloc pentru această situație. Și m-am rugat Puterii mele Superioare să mă ghideze, căci eu pur și simplu nu știam cum să fac față acestei situații asertiv. După ce am stat așa cateva minute, am luat resturile de recipiente care mai aveau ceva conținut în ele, le-am pus deoparte și mi-am chemat soțul. I-am spus că mi-e teamă să nu fac ceva nepotrivit, și l-am rugat să meargă el să-l ajute pe fiul meu să încheie baia (pentru că știam că soțul meu nu are această rană legată de finanțe și nu este foarte atașat de lucruri).
  Între timp eu mi-am luat o foaie de hârtie, un pix, și mi-am propus să scot toată această năvală de sentimente. Am și plâns puțin. În scurt timp fiul a venit lângă mine. Îmi spunea că este responsabilitatea lui pentru ceea ce a făcut. Pentru că mă liniștisem, am putut să mă îndrept din nou către el cu calm și iubire. I-am propus să desenăm împreună. Eu mi-am desenat furia și tristetea, apoi liniștea, și el a spus că vrea să deseneze bucuria. Asta simțea el. Și mă gândeam că aș fi putut să-i iau asta dacă aș fi reacționat când l-am văzut. Practic, ar fi fost totul degeaba. Recipientele erau deja golite, nu mai puteam schimba asta. Dar l-am lasat să-și păstreze bucuria jocului. Și pentru mine asta a însemnat foarte mult și atunci am știu că am procedat corect. Bineînțeles că am avut și o discuție constructivă, spunem noi, cu el. Am văzut bucuria manifestându-se apoi și în interacțiunea cu sora lui mai mică (9 luni), în care îi spunea că o iubește și că vrea să o îmbrățișeze.
   Să ne bucurăm deci de miciile victorii.

Îmbrățisări de la distanță >:d<

Cum să faci dintr-o zi obișnuită una perfectă

Bine v-am regăsit oameni dragi

În momentul ăsta mă gândeam la ziua aceasta obișnuită, cum arată ea oare? Poate fi clasicul trezit, spălat, mâncat, drumul spre muncă, munca propriu-zisă, prânzul, partea a doua de muncă, drumul spre casă, cina, somnul. Însă pe parcursul zilei pot să apară bucurii, frustrări, frici, vești de diferite tipuri, îți aduci aminte că ai uitat să faci ceva, te deranjază ceva/cineva, tipete/urlete, nemulțumiri, lucruri care nu ies cum vrei, planuri năruite, și tot așa...
   Cum să supraviețuiești unei astfel de zile, să înveți ceva de acolo și să fii fericit?
   Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complex: să trăim fiecare clipă la timpul ei!  Și probabil că am mai scris despre asta, însă o să tot scriu până când o să ajung la convingerea că asta și fac cât pot de des.
   Este așa de ușor să mă las prinsă în vâltoarea vieții și să uit de mine. Uneori mă gândesc și la scopul meu pe Pământ, dar în afară de iubire necondiționată nu găsesc altul. Și atunci prefer să o las baltă :) De asemenea, am observat cumva și o plăcere morbidă de a sta într-o situație care-mi face rău. Acum, de când lucrez cu mine, văd acele situații și rămân uneori perplexă de alegerile pe care le fac. De unde o veni și acest masochism care se manifestă uneori, făcându-mă să-mi privesc viața de pe margine?
   Nu-mi este ușor să stau în prezent. Parcă minții nu-i place acolo! Există mai degrabă preferințe pentru a sta în resentimente și frici, decât în bucuria clipei. Oare se întâmpla asta pentru că aceste sentimente negative reprezintă zona mea de confort? Iată un alt paradox!
   Cum aș putea să fac din bucurie, fericire, iubire, zona mea de confort?
   Lăsând la o parte perfecționismul, nevoia de control (egoismul), cedând acel control unei Puteri Superioare, având ca scop suprem ajutarea celorlalți, iubind cât ne ține să iubim...pot să fie câteva răspunsuri la o întrebare așa de bună. Poate mai adaugați voi alte răspunsuri în comentarii :)
   Trăind clipa prezentă apare acea bucurie în fața a ceea ce ni se întâmplă. Trăim cu recunoștință că avem lumină, apă, pastă de dinți...și nu le mai luăm de-a gata. Putem fi încântați de momentele petrecute alături de cei dragi (copiii sunt o bucurie extraordinară a vieții - să-i privești, să-i asculți, să înveți de la ei, să vezi lumea prin ochii lor), de momentele de muncă în care putem, de asemenea, învăța foarte multe despre noi, despre lume, despre Dumnezeu. Și seara, privind cu recunoștință asupra zilei trecute, să ne luăm lecțiile, să le integrăm, să le aplicăm a doua zi.
   Astfel putem trasforma o zi monotonă într-una magnifică. Dacă voi aveți și alte metode de a ne înmulți zâmbetele zilnice nu ezitați să-mi scrieți. Astfel puteți ajuta și pe altcineva.
   Să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima :) cu înțelepciune, fericire, credință.

   

Cum să facem față amânării

Bine v-am regăsit oameni dragi

De foarte mult timp am început să mă confrunt cu amânarea. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de alte lucruri numai ca să nu mă apuc de învățat pentru examen. M-am gândit că poate fi din cauza fricii de eșec. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre perfecționism. O altă variantă era frica de succes :)
   Oricare ar fi fost motivul apărea această nehotărâre. Incapacitatea de a lua o decizie, de a acționa, era foarte deranjantă și chiar mă ducea spre mâncat compulsiv. Pentru că ce motiv mai bun de amânare este altul decât foamea? Probabil că astfel am început să confund această nevoie de bază cu refugiul. Mâncarea era acolo pentru mine și nu-mi cerea să depun vreun efort, cu posibilitate de anesteziere temporară, de uitare profundă a temerilor, a tuturor sentimentelor de intensitate ridicată, care erau destabilizatoare.
   Într-adevăr, și acum cred că această nehotărâre de a începe un proiect nou este datorată unor frici extrem de puternice care îmi accesează anumite tipare din copilărie. Diferența este că între timp am început să îmi dezvolt alte căi neuronale, care șuntează tiparele vechi. Una dintre acestea este reprezentată de a face un lucru cât de mic în direcția dorită. O acțiune, în defavoarea nonacțiunii, a fugii, care să-mi dea suficientă motivație de a continua cu efort minim.
   Mă gândesc acum că probabil și stima de sine este implicată în acest proces. Și făcând acel pas minuscul ea crește suficient încât să-l pot face și pe al doilea.
   O altă cale pe care o accesez în prezent este să nu mă gândesc prea mult la ce am de făcut. Să evit să mă pierd, ca în trecut, în a face planuri pentru amânarea execuției. Probabil că persoanele cu alt istoric fac asta natural, însă sunt convinsă că mai sunt și alții ca mine care au nevoie de o încurajare, că se poate.
   Un exemplu de o acțiune înspre direcția dorită este de a îmi pune pixul pe foaie, de a deschide un nou document. Și lăsând la o parte frica de foaia albă, să scriu titlul, un cuvânt. Uneori am impresia că și căutarea bibliografiei pentru un nou proiect este tot o parte a nehotărârii, deși este aparent o etapă necesară. Dacă se prelungește prea mult ajunge să fie mai degrabă o amânare.
   Am observat că în momentul în care fac primul pas și las frica deoparte, Universul mă ajută să fac următorul pas. Și asta mi-aduce aminte de cât de simple par lucrurile după ce le-ai făcut. De multe ori am realizat că în nici un caz nu este atât de complicată situația pe cât am dezvoltat-o eu în mintea mea. Scenarita era un vechi obicei, care încă mai apare dacă îi permit asta. Chiar astăzi mi s-a făcut pielea de găină când în urma unei simple decizii de a merge într-o direcție, de a face acea acțiune mică, am întâlnit exact persoana cu care trebuia să vorbesc, am rezolvat ce aveam de rezolvat, și am putut să trec rapid la următorul pas. Asta mi-a amintit de voia divină. Și mi-am propus să fiu în flux, mai degrabă decât să mă opun lui.
   Voi ce metode aveți de a evita amânarea, nehotărârea, de a trăi frica constructiv? Cred că împreună reușim.
   Să ne auzim cu bine data viitoare, cu noi reușite personale! 

Cum să am o zi perfectă!

Salutare oameni buni

În ultimele zile am început să mă întreb cum aș putea modifica acțiunile mele dintr-o zi astfel încât să îmi transform acea zi într-una în care să mă simt bine, să fiu mulțumită de mine, să mă simt împăcată, să pot declara la sfârșitul acelei zile că n-a trecut degeaba.
   Și am pornit uitându-mă în trecut, căci pentru asta este el - ca să pot învăța de acolo câte ceva -, la zilele percepute de mine ca fiind unele cu valențe mai degrabă pozitive decât negative. Ce am descoperit:
1. Un somn odihnitor
    În zilele în care mă simt bine dorm bine în prealabil. Cum pot eu avea un astfel de somn?
   Se pare că într-adevăr, așa cum din mai multe surse de informare am citit/auzit, ecranele înainte de culcare nu-mi fac bine. Așa că am început să evit să vizionez filme seara, să stau prea mult pe telefon (cam astea erau lucrurile pe care le făceam).
   De asemenea, am observat și că poveștile spuse copilului meu seara sunt bune și pentru mine. Acea oră pe care o petrecem ca să-l ajut să adoarmă este benefică și pentru somnul meu (dacă fac astfel încât să adorm și eu apoi - și nu mă apuc să fac alte lucruri prin casă).
    Aici intră și respirația. În timp ce stăm de povești, încep să respir conștient. Sunt atentă la cursul respirației. Acestă practică mă liniștește atât pe mine, cât și pe băiețelul meu (pentru că el preia din stările noastre).
   De ajutor mai sunt și gândurile pozitive. Am observat că atunci când sunt obosită îmi vin tot felul de gânduri care tind să mă destabilizeze. Dacă reușesc să nu le dau curs, mă liniștesc.
   Așa cum ritualul de seară îl ajută pe fiul meu să (a)doarmă mai bine, mai repede, mai liniștit, așa cred că și în cazul meu funcționează să am un ritual seara. Un consultant pentru tulburările de somn îmi spunea că este indicat și ca atmosfera din casă să fie pregătită. De exemplu, luminile prin casă să fie stinse, pe cât posibil să fie liniște.   
2. Exercițiile de dimineață
    Pentru mine exercițiile fizice dimineața fac minuni. Am observat că deși mi se întâmplă să mă trezesc nu foarte bine dispusă, cu dureri de spate, sau înțepenită din cauza poziției de somn, după 12 minute (chiar m-am uitat să văd când apare schimbarea) de exerciții ușoare de dimineață corpul începe să secrete hormoni de „fericire” și starea mea se schimbă radical, într-una în care încep să zâmbesc, să am gânduri pozitive despre mine, despre zi, despre tot. Chiar am încercat să văd dacă mă pot gândi la ceva „negativ”, și nu am reușit, în sensul că nici nu puteam formula acel gând, nu mai era despre mine. În acele momente mă simțeam extraordinar și atât. Și asta doar în 12 minute (eu momentan fac cam 25-30 minute de mișcare dimineața, și includ și o meditație de 5-10 minute la sfârșit -  pentru a fi conectată cu mine mai bine în timpul zilei). Eu urmăresc clipurile celor de la FitnessBlender și Yoga with Adriene.
3. Să-mi satisfac pe parcusul zilei 3 nevoi de bază: de conectare/relaționare, de competență, de control.
    În încercarea de a satisface aceste nevoi copilului meu (așa cum am învățat de la Urania Cremene), am ajuns la concluzia că și eu am nevoie să mi le satisfac dacă vreau să fiu bine.
4. Pe parcursul zilei să fiu cât mai în contact cu mine, cu corpul, cu nevoie mele, să-mi trăiesc emoțiile, senzațiile, să nu mă mai ignor.
   Vă invit și pe voi să urmați acest proces. Pentru fiecare persoană modul în care vede și se raportează la viață este diferit. Dacă aveți întrebări îmi puteți scrie mai jos.
   Să avem o zi cu înțelepciune, recunoștință și pace!

Recunoștință

Vă salut cu drag

Astăzi a fost una din zilele în care m-am trezit foarte devreme și am ales să fac altceva decât acțiunea mea obișnuită. În astfel de momente m-aș fi chinuit să adorm la loc, m-aș fi foit de pe-o parte pe alta, gânduri veneau grămadă, și nu din acelea plăcute, mai ales de nemulțumire, iritare, etc. În schimb m-am ridicat din pat, am pornit leptopul și am ales o ședință de yoga de relaxare pentru zona gâtului. A fost minunat. Pe lângă faptul că acele gânduri au început să se disipe, am reușit să-mi detensionez și corpul, care de obicei dimineața este mai înțepenit după noaptea petrecută în pat.
   Vă recomand și vouă Yoga with Adriene. Mie personal îmi place tare mult de ea și apreciez munca depusă. În plus, are foarte multe clipuri video gratuite.
   După cele 28 de minute de redirecționare a atenției către respirație, de mișcare vigilentă a corpului, au urmat câteva minute de relaxare cu exercițiul despre care vă vorbeam în postările trecute (5 minute atenție asupra respirației, 5 minute observarea părților corpului) în care am introdus și o parte de recunoștință. După momentul în care îmi observam tălpile, le și mulțumeam pentru ceea ce fac pentru mine, după momentul de observare al picioarelor le eram recunoscătoare pentru susținere, pentru că mă ajută să mă deplasez, etc.
   Vă provoc și pe voi să vă „antrenați” cu un astfel de exercițiu astăzi.
   
       Când ați fost ultima oară recunoscători corpului vostru pentru cât face pentru voi?

   După terminarea acestui exercițiu mi-am mai permis câteva momente de relaxare și introspecție. Și mi-am propus ca și pe parcursul zilei să am această atitudine de recunoștință, să fiu atentă, așa doar ca un exercițiu, de curiozitate, să observ cum va fi ziua mea privită din această perspectivă, fără a exista acea dorință de a controla rezultatul. Doar fiind prezentă, fără așteptări.
   Vă provoc și pe voi să vă propuneți să aveți o astfel de zi. Și dacă doriți îmi puteți împărtăși în comentarii, mai jos, despre cum au decurs lucrurile la schimbarea aceasta de perspectivă. Și dacă faceți asta deja, felicitări. Probabil că viața celor care fac asta zilnic este plină de împliniri, bucurie, pace :)
   Vă îmbrățisez cu drag! (Așa ca să mai eliberăm niște oxitocină, atât de benefică pentru noi)

Tehnică de îmbunătățire a calității vieții

Bine v-am regăsit oameni dragi

Astăzi îmi doresc să împărtășesc cu voi o tehnică care la mine a avut succes în a sta în prezent și a avea zile în pace și seninătate. Sunt câțiva pași pe care dacă-i urmați vă garantez schimbarea în bine în viața voastră :) Atât de încântată sunt de ceea ce urmează să vă spun, încât mi-am permis să fac astfel de afirmații :)
   Pașii se conturează cam așa:
1. Fii cât de prezent poți fi.
    Ieri, de exemplu, mi-a fost foarte util ca atunci când un gând „negativ” (care nu mă ajuta la a-mi păstra starea de liniște, pace interioară, calm, seninătate..etc.) apărea, să-l etichetez cumva ca fiind un gând aparținând gândirii mele vechi (în care nu eram în prezent, trăiam mai mult în trecut sau în viitor, în care mă simțeam nasol, în care aveam multe frici, și așa mai departe) și să fac alegerea conștientă de a trăi în momentul prezent (de exemplu: eram cu fiul meu, mintea începea să devieze, eu alegeam să  stau acolo cu mintea, la jocul nostru, la discuția noastră).
2. Observă.
    Partea asta seamănă puțin cu exercițiul despre care vorbeam în articolul „Timp cu mine” de la postarea trecută. Doar observă ceea ce se întâmplă, ceea ce apare, fără critică, judecată, comparație, invidie, etc. Și Darren Weissman spunea într-un videoclip că „You are not choosing it!”, adică noi nu ne alegem să simțim anumite chestii, ele apar pur și simplu în anumite situații, sunt „triggered”, declanșate, de anumite evenimente din trecut stocate în subconștient, de care nici nu știm. Este vorba despre ceea ce ne-au programat alții să fim de când eram mici (mai ales în primii 7 ani de viață în care suntem, pur și simplu, ca un burete și absorbim fiecare cuvânt, grimasă, emoție,etc., a celor care ne cresc).
3. Setează-ți intenția.
    Aici mă refer la ceea ce vreau și urmează să fac. Este extrem de important să-mi setez direcția spre care vreau să merg și nu cea pe care nu o vreau. De exemplu: dacă vreau pace în lume spun că-mi doresc să activez înspre aducerea păcii în lume, și nu spun că îmi doresc ca războiul să înceteze. Este o chestie de semantică foarte importantă. Este ca la acele campanii antifumat, când de fapt te concentrezi tot pe fumat (undercover:) ).
    Și o altă parte importantă aici este să-ți imaginezi că ești acolo unde îți dorești să fii. Să simți că ești acolo prin toate simțurile. Se pare că imaginația este un instrument foarte important în realizarea obiectivelor. De exemplu, un atlet își poate aduce victoria imaginându-și cum se simte atunci când e învigător deja, care este parcusul până la linia de sosire, cum bate vântul, cum se simte corpul și așa mai departe. Tot ce ține de o imagine completă a tabloului dorit.
4. Folosește-te de portalele prezent, trecut, viitor
    Aici mă refer la a declanșa subconștientul până când nu mai poate fi declanșat (până când nu mai există butoane pe care să se apese). Să observăm corpul din perspectiva iubitoare de „Sunt recunoascătoare!”. Să observăm anumite mișcări pe care le facem, postura, ceea ce simți, culorile din jur, sunetele, mirosurile, gustul, emoțiile, elementele naturii în anumite momente care activează subconștientul.
  Acestea fiind spuse, vă las să meditați la cei 4 pași.
  Vă doresc o zi cât mai armonioasă!

Timp cu mine

Bine v-am regăsit oameni buni și iubitori de viață

Astăzi am ales să petrec aproape o oră cu mine și am lăsat totul de-o parte (când dormea copilul :)) și am făcut puțină mișcare lentă cu atenție asupra corpului, asupra a ceea ce aveam nevoie în acel moment, fără să forțez lucrurile într-o direcție sau alta. Am ales să fiu, și atât. A fost o experiență minunată pe care v-o recomand cu căldură.
   De mai bine de o săptămână mi-am propus să reiau meditațiile, pentru că o perioadă n-am putut să-mi mai aloc timp pentru acestea. Când spun meditațiile mă gândesc la a sta într-un loc, cu scopul de a mă relaxa, de a lăsa gândurile să treacă așa cum au venit, de a respira conștient, un anumit interval de timp. Perioade scurte de atenție am tot avut, însă nu ceva „organizat”. Și mă bucur că am putut relua această activitate magnifică pe care o desfășor pentru sănătatea mea mentală.
   Unul dintre exercițiile din ultima săptămână, propus de Cristian Olteanu, a fost să ne luăm 5 minute pentru a ne direcționa atenția către respirație, lăsând gândurile să treacă. Apoi alte 5 minute urmau să fie pentru observarea fiecărei părți ale corpului, fără a eticheta, judeca, critica vreun pic. Acest exercițiu ce vizează dezvoltarea atenției ne-a fost propus pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni în care putem să vedem deja schimbări în viața noastră.
   Așa că îți propun și ție, dragă cititorule, să lucrezi cu tine acest exercițiu (și dacă dorești poți împărtăși rezultatele cu mine printr-un comentariu la postare). După 2 săptămâni, în care cu siguranță se văd anumite schimbări pozitive în viața noastră, putem mări perioada la 20 de minute (10 minute direcționarea atenției spre respirație, 10 minute observarea părților corpului). Dacă în cele 5 minute de observare a corpului îți vin anumite gânduri, este în regulă, și îți poți redirecționa atenția înapoi pe respirație, urmând ca apoi să revii la partea de observare.
   După exercițiu eu simt liniște, prin minte îmi trec mult mai puține gânduri. Mai simt relaxare, trezire, conștiență, fericire, îmi pare că fac alegeri mai bune în ceea ce privește viața în general, deci pot spune că îmi crește intuiția. De asemenea, pot spune și că devin mai bună cu mine, nivelul de acceptare crește, deci probabil și stima de sine :)
   În concluzie, de acest exercițiu beneficienzi atât tu, cât și cei din jurul tău, pentru că fiind mai relaxat și relațiile cu ceilalți se schimbă în bine. Mai ales relațiile cu copiii care preiau din starea mamei/tatălui :)
   Te provoc la 2 săptămâni în care să investești 10 minute doar pentru tine. Merită!
   Să avem o zi mirobolantă cu ceva timp numai pentru noi!

Fericire vs Suferință

Salutare oameni dragi

Ultima perioadă a vieții mele a fost presărată cu conștientizări și o să vă împărtășeșc câteva dintre ele astăzi. Voi începe prin a vă mai spune încă o dată cât de uimitor este să fii prezent, să-ți asculți corpul, să-ți pui mintea „la respect”.
   Deși încă simt că-mi este greu să acționez pe cât aș vrea în anumite direcții ale vieții proprii, devin din ce în ce mai conștientă de ce se întâmplă. Cred că acea condiție de observator a mediului care mă înconjoară, inclusiv al meu personal, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult. Și simt că în curând o să fie nevoie să acționez mai mult.
   Este incredibil să privesc, cu oarecare detașare - cred că nu este încă o detașare completă, dar nici nu mai am pretenții de perfecționistă :) - modul meu și al altora de comportament. Parcă sunt mai atentă la discursul meu interior/exterior și al altora, parcă conexiunile cu informația din creier se fac mult mai repede, parcă pentru prima oară în viața mea încep să ascult cu adevărat ceea ce se petrece în jurul meu, ca și cum m-aș fi trezit.
   Una dintre conștientizările mele a fost legată de mâncat. Când scriam la una dintre meditațiile zilnice de pe celălalt blog: https://destinspiritual.blogspot.com/, mi-am dat seama că aveam credința că înainte de a primi ceva „bun”, mai întâi trebuie să „mănânc” ceva „rău”. Cred că această convingere se extinde foarte mult în diverse arii ale vieții mele. Ea vine probabil de la faptul că am tot auzit: „Înainte să ieși afară, trebuie să mănânci!”, „Înainte de desert, trebuie să mănânci mâncare gătită!”, și alte condiționări de acest gen, asemănătoare cu a spune că înainte de a primi ceva ce-ți place trebuie să faci ceva ce nu-ți place. Și mă gândesc că probabil și mie ca mamă s-ar putea să-mi fie extrem de greu să nu fac „vreodată” astfel de condiționări cu fiul meu.
   Astfel am ajuns la un mod deficitar de alimentație, gândind că: „îaninte să mănânc ce-mi place, trebuie să mănânc ceva ce nu-mi place” (chiar și în cazul prăjiturii, înainte de a mânca o prăjitură, în mintea mea se forma gândul că trebuie să mănânc și o salată/legume/mâncare „sănătoasă” - când de fapt eu aveam nevoie numai de prăjitura aia; credința asta ducându-mă însă spre mâncat în exces).
   Vă povestesc despre aceste convingeri pentru că mi se par atât de comune și atât de ușor de trecut cu vederea. Mie mi-au luat 32 de ani :) să o conștientizez. Și chestia este că ea poate fi extrapolată în multe direcții, ca de exemplu: „Trebuie să sufăr, ca să-mi fie bine!”, convingere pe care am întâlnit-o destul de des în jurul meu, chiar la persoane care au lucrat mult cu sinele, coach-eri, profesori, psihologi....
   Te las și pe tine să extinzi această convingere, să o personalizezi în funcție de nevoile tale așa cum simți. Poate îmi și împărtășești din experiența ta. Astfel putem crește împreună.
   Să avem o zi plină de înțelepciune! 

Puterea prezentului

Bună seara oameni dragi

Astăzi mi-au tot ieșit în cale lucruri despre prezent, despre a fi prezent, despre a trăi în clipa prezentă. Toate acestea mi se par extrem de importante. Nu putem trăi în trecut (pentru că oricum nu-l mai putem schimba), dar nici în viitor (pentru că nu a venit încă). Atunci când ne concentrăm pe trecut apar resentimentele, și când ne proiectăm în viitor apar fricile. Nici unele, nici altele nu ne sunt de folos.
   Vorbeam astăzi cu o prietenă despre meditație. Eu cred că meditația se referă chiar la a sta în prezent. Ea îmi spunea că simpla respirație este o meditație. Și este adevărat că atunci când îmi aduc atenția asupra respirației, înseamnă că sunt prezentă, deci meditez :) E simplu să medităm, nu-i așa?
   Orice îți aduce atenția la momentul prezent este o meditație. Atunci când citesc și sunt acolo meditez. Când îmi leg șireturile și realizez că-mi leg șireturile, meditez. Când beau un pahar cu apă și simt cum apa trece prin esofag, stomac, etc., meditez. Gândiți-vă!  

                                                Când ați mai putea medita? În ce condiții?

   Eu consider că oriunde suntem, orice am face putem să medităm. Și spun asta („cu voce tare”) și pentru mine, căci obișnuiam să cred că meditația se face ori cu un profesor, ori acasă în nu știu ce poziție, sau cine știe cum. Mi-a luat ceva să ajung la această concluzie pe care v-am împărtășit-o.
   Uneori nu este ușor să rămâi prezent, concentrat pe o anume activitate. De cele mai multe ori tendința este de a fugi, cu gândurile, în alte direcții mai mult sau mai puțin cunoscute la nivel conștient. Chestia este că uneori putem avea anumite stări nasoale tocmai pentru că hoinărim cu gândurile cine știe pe unde. Pentru că atunci când ne lăsăm purtați de un gând, el ne duce la altul, și la altul și așa mai departe, până când accesăm o stare mai veche. Acea stare ne poate face să ne simțim nu tocmai bine.
   Așadar, ce aleg să fac acum? Aleg să mă las condus de gânduri, aleg să-mi las mintea să rătăcească pe unde vrea ea, sau mai degrabă aleg să fiu conștient de gândurile mele, de mine, de ceea ce fac acum, de ceea ce spun? Aleg să-mi trăiesc viața într-o iluzie, sau vreau să mă trezesc, să fiu prezent? 

                                                                        Tu ce alegi?

   Eu aleg starea de prezență, pentru că aici mă simt cel mai bine.
   O seară liniștită, dacă asta vă doriți, și la cât mai multe meditații!

   

Schimbă perspectiva

Bine v-am regăsit oameni dragi

M-am gândit ca astăzi să vă scriu câteva exemple de schimbare a perspectivei astfel încât să fim bine cu noi, să nu ne mai încărcăm cu prea multă tensiune.
   Un prim exemplu este legat de o programare la doctor planificată acum o lună jumătate de care am uitat cu desăvârșire, deși îmi reamintisem de ea cu 2 zile înainte, și chiar o aveam în calendar pe telefon. De obicei telefonul obișnuia să-mi anunțe evenimentele, de data asta a uitat, sau n-am băgat eu de seamă. Programarea era de dimineață, iar eu am sărit ca arsă din pat pe la prânz cu speranța că uitându-mă în telefon, acesta îmi va arăta că de fapt acea planificare era după-amiază. Nu a fost așa. În acest punct am început să resimt o anumită frustrare, și aveam de ales modul în care voi reacționa. Altă dată aș fi înjurat, m-aș fi enervat foarte tare, aș fi țipat la prima persoană pe care o întâlneam, și aș fi crezut că toată ziua este ruinată, dacă nu chiar viața (asta pentru că uneori duceam lucrurile la extrem și generalizam destul de mult). Acum, în schimb, am ales să respir, să mă gândesc mai degrabă la o soluție decât la cine este vinovatul pentru această „nenorocire”. Altă dată aș fi renunțat poate cu desăvârșire la programarea aceea, crezând că nu mai am eu vreo șansă să ajung anul ăsta la doctorul respectiv. Acum mi-a trecut prin minte să sun și să văd ce se poate face în situația dată, fără proiecții, fără așteptări. Și ce să vezi? Am găsit un loc a doua zi! Incredibil! Eram uluită. Credeam că glumește. Dar cu un ton calm, am spus că da, este în regulă. Care era probabilitatea să uit (eu în general am o agentă foarte strictă cu ce am de făcut și o respect)? Și care era probabilitatea să găsesc un loc chiar a doua zi? Nu am putut decât să fiu recunoscătoare Puterii mele Superioare pentru acest eveniment. Acum știu că nu eu sunt regizorul vieții mele. Dacă încă mai credeam că eu regizez întregul spectacol, aș fi avut o zi (sau mai multe zile) tare amară. Cât de bine este să predai frâiele! Tare îmi doresc să-mi amintesc să fac asta cât de des pot. Și sunt foarte recunoscătoare că mi-am adus aminte de asta și a doua zi când m-au sunat să amâne programarea cu 2 ore :) Iar tensiunea care a existat totuși am putut să o scot foarte rapid într-un mod asertiv. Am dat muzica un pic mai tare și am cântat pe o melodie.
  Un alt doilea exemplu este de azinoapte când fiul meu s-a trezit și a început să plângă, să tot strige NU/nu vreau, să tragă de mine în toate direcțiile. Pentru prima oară am încercat o metodă nouă de a face față tensiunilor care altfel s-ar fi acumulat rapid în organism. Este o metodă de comunicare nonviolentă, în care doar observi și oglindești pe cel din fața ta. De exemplu, la țipetele de NUUU, am ales să-i „răspund” cu „Aud când spui NU/ te aud că spui NU/nu vreau”. Și am observat că metoda asta chiar funcționează pentru că uneori lovește când este foarte supărat, iar acum pe perioada cât am aplicat această metodă chiar s-a calmat.
   Dacă doriți să vorbim mai mult despre asta îmi puteți scrie :)
   Până data viitoare vă îmbrățișez cu dragoste și recunoștință!

Resurse

Salutare oameni buni

Săptămâna aceasta cineva mi-a pus întrebarea: „Care sunt resursele mele?”. Fără nici o ezitare am răspuns că în primul rând resursa mea sunt eu. Și, deși uneori tind să uit asta, cred cu tărie că eu sunt cea mai importantă resursă a mea. Tu ce crezi? Ești o resursă pentru tine? Eu cred că toți suntem resurse personale foarte puternice. Ca adulți, stă în puterea noastră să ne alegem viața. Cel puțin aceasta este părerea mea. De asemenea, și convingerile mele sunt o resursă pentru mine. De exemplu, una dintre convingerile mele poate fi „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”. Dacă nu este dusă la extrem această convingere a mea poate fi extrem de utilă.
   O altă resursă egal de importantă sunt ceilalți. Omul din fața mea este oglinda mea. Am observat că în funcție de ceea ce dau eu în exterior, primesc înapoi (exact ca o reflexie). Dacă ceea ce ofer este de natură pozitivă, zâmbete (așa cum vorbeam și în articolul de acum câteva zile), vorbe bune, pline de dragoste, compasiune, acceptare necondiționată, înțelegere, iertare, și altele de acest gen, atunci și ceea ce primesc este din acest registru. Bineînțeles că și reversul este valabil.
   Ca resursă pot fi și discuțiile cu ceilalți, sfaturile pe care le primesc, sau pur și simplu faptul că cineva vorbește este o resursă însemnată pentru mine, deoarece consider că pot învăța câte ceva de la oricine. De exemplu, baiatul meu care nu are încă 2 ani mă învață foarte multe. Și, deși înainte obișnuiam să judec omul după aparențe, după haina pe care o poartă, după cum se afișază în societate, acum sunt recunoascătoare pentru că am înțeles că nu haina este importantă, ci omul. Mulțumesc pentru asta grupului de autosuport Tulburări Alimentare Anonimi. Am învățat foarte multe din întâlnirile care au avut loc la Mănăstirea Radu Vodă.
   De asemenea, o resursă importantă o reprezintă natura, împreună cu mediul înconjurător. Chiar dădeam exemplul, în discuția noastră, că pot învăța din orice dacă asta decid. Dacă mă împiedic de ceva, pot învăța ca data viitoare să fiu mai atentă cum și pe unde calc. Din tot ceea ce ni se întâmplă putem învăța ceva. Din orice. Și aici sunt incluse și experiențele vieții mai puțin plăcute. Este, așa cum am spus mai sus, o alegere a modului în care mă raportez la experiența respectivă. Termenul folosit în ultima vreme destul de des este de a ne „învăța lecția” din situația dată.
    Toate aceste resurse le-am folosit atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. De exemplu, faptul că acord timp blogului, și scriu despre mine și experiențele mele, poate să ajute anumite persoane. Acesta este un mod în care eu activez resursele mele în favoarea celorlalți.
   Sunt convinsă că pe măsură ce trece timpul apar noi resurse în viața mea și știu că o să fiu acolo prezentă să le folosesc atât pentru mine, cât și pentru voi.
   Acestea fiind spuse, vă mulțumesc, vă sunt extrem de recunoscătoare, și vă îndemn să vă răspundeți și voi la întrebările din acest articol.
   Să avem o zi uluitoare!

Zâmbește

Salutare oameni dragi

Gândindu-mă la nevoile mele astăzi mi-a venit în minte să zâmbesc. Chiar atunci când citești acest cuvânt, observă-te. Zâmbești? Să zâmbim este atât de valoros, și ne simțim așa de bine când o facem, că este de mirare că uităm să zâmbim. De asta am considerat că este cu adevărat important să vă reamintesc, așa cum mi-am reamintit și mie, să zâmbiți cât de des puteți.
   Urmăriți-vă! Întoarceți-vă atenția către interior! :) O frază atât de banală, dar cu multiple beneficii. Eu când zâmbesc simt că mi se relaxează o mulțime de mușchi, printre care cei din zona frunții, fața în general, dar și alți mușchi din corp. Când zâmbesc parcă îmi vine și să respir mai profund. Am o stare generală mai bună, simt mai multă toleranță, parcă grijile nu mai sunt atât de importante. Și, unul dintre beneficiile majore ale zâmbetul este cel al dăruirii.
   Dăruiți astăzi cuiva un zâmbet! :D Datorită neuronilor oglindă, atunci când zâmbim și cel din fața noastră zâmbește. Și chiar dacă vorbim la telefon, zâmbetul „se transmite”. Astfel, 2 persoane ajung să se simtă mai bine. Simțindu-mă mai bine, reduc fricile, stresul de care tot vorbește lumea, asigurându-mi astfel o stare de sănătate mai bună.
   Cred că este important să zâmbim chiar dacă o facem într-un mod fals la început. „Creierul” nostru nu poate face diferența, el doar ajută la eliberarea de endorfine, serotonină, ceea ce ne dă o stare de bine. În plus, zâmbetul ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Eu personal mă simt mai încrezătoare atunci când zâmbesc, și cred că acest lucru face ca și ceilalți să aibă mai multă încrederre în mine.
   Dacă vreți și un articol despre asta, vă recomand: Adrienne Wood et al.,Trends in Cognitive Sciences 20, 227 - 240 (2016).
   Citind acum câte ceva despre zâmbet am aflat că zâmbetul este prima expresie facială dezvoltată, bebelușii zâmbind încă din burta mamei. Și este plin internetul de: „un zâmbet produce tot atâta stimulare a creierului ca 2000 de batoane de ciocolată”, sau primirea unei sume de 25000$, iar copii ajung să zâmbească chiar până de 400 de ori pe zi :D Asta înseamnă fericire adevărată, autentică. Se pare că adulții zâmbesc în medie de 20 de ori pe zi. :) (Nu am găsit sursa, toate articolele găsite menționează numai - „niște cercetători britanici”)
   Să avem o zi plină de zâmbete!

Realitatea

Vă salut dragi prieteni

Zilele astea mă întrebam care este realitatea? Sau ce este realitatea? Ultima perioadă a vieții mele a fost dedicată ezoterismului. Mă uitam acum ce înseamnă de fapt ezoterismul :)) Se pare că definiția lui din DEX este legată de transmiterea unei doctrine, unui ritual, etc., numai unui număr restrâns de inițiați. Ce definiție interesantă! Deci asta făceam eu, mă plimbam printre cercurile de inițiați în care mi se transmiteau doctrine...
   Am învățat foarte multe în ultimele 6 luni de viață despre spiritualitate, energie, chakre, dimensiuni, fuziuni ale sufletului cu trupul, dumnezeu, divin, despre cum să „plutești”, yoga, și altele. Îmi amintesc acum că făcusem o lista la un moment dat într-unul dintre articole.
   Însă, cumva trecând printr-o criză spirituală, mi-am pus aceste 2 întrebări. Nu știu încă răspunsul, și sincer nu știu dacă îl voi afla vreodată. Ce cred că o să știu totuși la un moment dat este realitatea mea. Până la urma este vorba despre cum o percep eu, nu? Și este vorba despre cum mă raportez eu la evenimentele din viața mea. Voi ce părere aveți despre realitatea voastră? Cum este ea?

                                                  Sunteți mulțumiți de realitatea voastră?

   În ceea ce mă privește, eu sunt mulțumită de realitatea mea, chiar așa cum este ea acum. Mi-ar plăcea să nu existe suferința, durerea, frica, însă ele există. Și în fiecare zi am ocazia să învăț despre ele, să le accept, să le integrez. Și fac atât cât pot, atât cât ține de mine, atât cât pot face astăzi. Și știu că astăzi sunt cea mai bună variantă a mea, și ieri am fost cea mai bună variantă a mea și chiar și mâine o să fiu cea mai bună variantă a mea :) Asta mă liniștește oarecum și mă ajută în drumul meu.
   Revenind acum la tot ce am învățat/aflat, nu pot să nu mă intreb dacă toată experiența asta nu este decât o plăsmuire a minții mele (în cazul meu), a minții celorlalți (în cazul lor - „profesorilor”). Mă gândesc că nu poate fi chiar tot o mare șarlatanie, trebuie să existe și un sâmbure de adevăr în asta. Însă, în momentul de față, eu nu pot face distincția între adevăr și falsitate. Așa că, doar îmi propun să aștept. De asemenea, pot spune că nu-mi place să aștept. Dar, cel puțin în acest caz, nu am de ales, și în plus, așteptarea este uneori bună :P
   Tu ce părere ai? Este benefic să așteptăm sau nu? Ce să așteptăm? :)) Multe întrebări existențiale, pe care m-am decis astăzi să ți le împărtășesc, ele fiind o parte din mine. Asta apropo de vulnerabilitatea de care vorbeam :)
   O după-amiază miraculoasă să avem, zic! :D

Noi înșine

Bine v-am regăsit oameni dragi

Citeam ieri o carte („Când mâncarea ține loc de dragoste”, Geneen Roth) și am rămas cu o frază în minte: „Sarcina noastră nu este de-a avea grijă de altcineva, ci de noi înșine”. Și automat asta mă duce cu gândul la mesajul pe care-l primim de fiecare dată atunci când ne urcăm într-un avion, și anume, în cazul unui eveniment în care cad măștile de oxigen, mai întâi să-ți pui ție masca și apoi îi pui masca celui de lângă tine, chiar dacă acesta este copilul tău - aș adauga eu așa :)
   Și cu acest gând în minte mă întrebam când/cum am făcut eu asta? Cu siguranță că am avut perioade în care am avut mai multă grijă de altcineva decât de mine, chiar din copilărie, am avut și perioade de egoism, în care mă gândeam numai la mine, dar și perioade de echilibru în care m-am îngrijit de nevoile mele fiind atentă și la nevoile celor din jurul meu.
   Și dintre toate aceste variante consider că este important mai degrabă să spun câteva cuvinte despre cum am ajuns la acel echilibru, mai degrabă decât despre celelalte care pot fi cu adevărat mult mai comune.
   Din vasta mea experiență de viață :D, am ajuns la concluzia că cel mai important este somnul. Știu cât de greu este să nu poți alege când să dormi, și atunci, sunt mult mai recunoscătoare pentru perioadele în care pot alege să merg la somn când am cea mai mare nevoie ( undeva între orele 22:00-23:00 ). Știu că am grijă de mine atunci când respect orele de somn (când ele depind de mine :) ).
   O altă oportunitate de a mă îngriji de propria persoană este să accept ajutorul. Înainte nu știam să primesc. Probabil că nu știam nici să dăruiesc - calitate. Sau dacă o făceam avem sentimente complexe în legătură cu asta. Acum dacă mi se oferă ceva de care consider că am nevoie primesc destul de deschis. Spun destul de deschis pentru că nu sunt perfectă. Chiar dacă înainte poate simțeam vinovăție când primeam ceva, indiferent de ceea ce primeam - compliment, bani, atenție, sprijin în ceva, acum am ajuns la o anumită lejeritate în a primi. Și poate părea trivial, însă vă asigur că nu este.
   Vă propun să vă puneți și voi această întrebare:

                                                                Știu eu să primesc? 

                                                       Cum mă simt când primesc? 

   (Așa cum ne spunea un prieten drag: Dacă cineva ți-ar oferi 1 leu la supermarket deoarece casiera îți cere și tu nu ai, cum ai reacționa?)

    De asemenea, timpul de calitate pentru mine este și o modalitate de a mă ajuta pe mine. Spun de calitate pentru că acest timp nu înseamnă timp pe rețelele de socializare, la televizor, unde tendința este tocmai de a fugi de mine. Mă gândesc mai degrabă la a mă plimba cu mine în parc, la a citi o carte care mă ajută, la un masaj, poate la salon (pentru mine asta ar însemna timp pentru mine pentru că nu prea frecventez saloanele :) ).
                                     Numiți voi ce înseamnă timp de calitate pentru voi!
  
   Ca să închei apoteotic - bea apă! Asta îmi spun atunci când îmi trece gândul că mi-e sete și eu tot amân momentul. Așa că, în acest moment, mă duc să beau niște apă :P

   Vă îmbrățișez cu drag până data viitoare când ne auzim!